Adevăr și utilitate
Pentru a afla în profunzime utilitatea adevărului trebuie să cunoaștem tipurile, formele și manifestările sale. Numai printr-o analiză minuțioasă am putea totuși scoate la iveala această „utilitate” a adevărului, a teoriilor și a veridicității cunoștințelor științifice. Totuși, nu vom putea spune niciodată că avem o atotcunoaștere despre adevăr. Și am putea îndrăzni să spunem că aici intervine rolul filosofiei – în a discerne, și în a măsura cu o balanță a rațiunii noastre adevărul adevărat de adevărul presupus. Numai așa vom reuși în a desluși și a profita de acesta.
Adevăr – surse și teorii
Una dintre cele mai apreciate clasificări ale teoriilor despre adevăr aparțin lui Nicholas Rescher, care le împarte în două mari tipuri: teorii definiționiste, care încearcă definirea acestuia și să raspundă la o întrebare fundamentală – ce este adevărul? ; și teorii criteriale – care propun selectarea unui criteriu, a efectuării unui test pentru adevăr, oferind astfel o soluție pentru stabilirea graniței dintre adevăr și fals. O a treia teorie, cea a corespondenței este luată în considerare de majoritatea epistemiologilor, această teorie fiind pentru prima dată formulată în mod explicit în „Metafizica” lui Aristotel.
Dintre tumultul de teorii despre adevăr se desprind trei principale – teoria corespondenței care susține că ipotezele, credințele sunt adevărate atunci când corespund unei realități independente. Teoria corespondenței afirmă că credintele sunt adevărate când se potrivesc bine împreună, când se leagă una cu cealaltă. Teoria pragmatică susține că convingerile sunt adevărate când întrebuințarea lor permite să ne îndeplinim obiectivele noastre în lume și să obținem ceea ce dorim. Urmează o dezvoltare a acestor trei teorii, cu un accent pe cea pragmatică.
Teoria corespondenței
Oamenii obișnuiți acceptă noțiunea de realitate. Aproape oricine este de acord că există o sumă de fapte independent de gândurile noastre. Conceptul obișnuit de adevăr afirmă că există lucruri și stări care sunt reale. Aceste lucruri reale sunt fundamentul adevărului. Pentru a fi adevărate, credințele noastre trebuie să înfățișeze lucrurile reale, așa cum sunt ele. Adevărul este concordanța între ceea ce credem și realitatea independentă. Această poziție este denumită „teoria corepondenței adevărului”. Trebuie reținut că teoria corespondenței adevărului nu ne spune cum să deducem dacă credințele sunt adevărate sau false. Este vorba de o reprezentare a ceea ce este adevărul, nu de un procedeu de expunere a credințelor adevărate. Cum știm dacă înfățișarea noastră asupra realității este exactă sau nu, este o problemă ce ține de justificarea adevărului.
Aceste credințe despre lume sunt fundamentele adevărului și falsului (în toate teoriile adevărului, nu doar în teoria corespondenței). Credințele pot fi adevărate sau false, deoarece ele înfățișează lumea ca fiind într-un anume fel iar lumea poate să fie sau nu în acest fel. Conform teoriei „descrierii” ipotezei, acestea înfățișează faptele prin intermediul ideilor sau reprezentărilor.
Conform teoriei corespondenței, credințele sunt adevărate deoarece corespund unei realități independente. Punând alături aceste două teorii, vedem că adevărul unei credințe este materia ideii sau a reprezentării, concordând cu realitatea. De fapt, există două lucruri – o descriere mentală (reprezentarea sau ideea) și faptele reale din lume – care concordă unul cu altul. Așa cum portretul unei persoane poate să semene cu acea persoană, tot așa și o reprezentare sau o idee poate fi întocmai cu faptul independent și, deci, adevărată.
Credința adevărată nu este suficientă pentru cunoaștere. Putem avea credințe adevărate fără a avea totuși cunoaștere. Adesea este nevoie de ceva mai mult, de o justificare a credințelor. Rațiunea cea mai evidentă este că cel care crede are nevoie de o procedură prin care să recunoască cum că aceste credințe sunt adevărate. În cazul nostru întotdeauna avem nevoie de o procedură prin care să demonstrăm că ceea ce credem este adevărat. Justificarea presupune descoperirea unei proceduri prin care să dovedim adevărul credințelor noastre. În viața cotidiană oamenii se întreabă, în mod frecvent, dacă într-adevăr cunoaștem sau nu ceva. Membrii unui juriu pot fi ingrijorați dacă știu, cu adevărat, că acuzatul este vinovat de crimă, după cum putem fi ingrijorați dacă știm cu adevărat că portofelul se află la noi. În asemenea cazuri oamenii sunt preocupați de adevărul credințelor lor (dacă acuzatul a comis crima, și dacă portofelul noastru s-a pierdut). Este nevoie în acest caz, de dovezi care să stabilească dacă credințele noastre sunt adevărate. Credințele pot fi adevărate chiar în lipsa evidențelor, dar ce crede nu poate fi sigur în afara rațiunilor suficiente.
Teoria coerenței:
Conceptul obișnuit de adevăr, concordanța cu realitatea, ne poate duce la gândul că idealiștii nu au conceptul de adevăr, din moment ce neagă existența unei realități independente. Cu toate acestea, idealiștii au elaborat o prezentare alternativă a adevărului: adevărul este consistența reciprocă a ideilor. Aceasta este numită de obicei „teoria coerentă a adevărului”. Conceptul de coerență nu este definit precis, dar ideea fundamentală este că teoriile și ipotezele se leagă împreună. Coerența este reciprocitatea relației dintre părți, ca într-un joc de puzzle. Crezurile noastre sunt întocmai ca piesele diferite dintr-un joc de puzzle, care sunt toate amestecate. Unele se potrivesc cu altele, în timp ce altele nu pot fi potrivite cu celelalte. Scopul este de a alcătui un ansamblu cât mai complet.
Pentru a realiza acest lucru, trebuie să aruncăm unele piese – credințe – care nu se potrivesc și să cerem unele piese noi. Ceea ce gândim de obicei despre realitate, se asează într-un număr cât mai mare de credințe/ipoteze consistente. Ele formează o concepție coerenta despre lume, chiar dacă aceste opinii nu sunt o lume independentă și deci sunt un adevăr. De pildă, credința că o cameră are pereți pare să fie adevarată, pentru că este coerentă cu ceea ce vedem, cu ceea ce putem atinge, cu ceea ce știm despre alte camere și cu multe alte lucruri pe care le credem. Dacă credem că pereții camerei sunt flexibili, acea opinie este falsă, deoarece este inconsistentă cu toate celelalte credințe și percepții ale noastre (nu putem intinde pereții, iar dacă îi apăsăm, ei nu se vor îndoi ș.a.m.d.).
