PLANUL MARSHALL

Planul Marshall

promotor al construcţiei europene

După ce dificultăţile europenilor s-au amplificat, după iarna grea 1946-1947, pe fondul situaţiilor şi mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, dar şi de agresiunea directă a stângii asupra întregului continent european, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall, prezenta un discurs la Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru reconstrucţia europeană, sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele său.

Oferind consistentul ajutor, Marshall sugerează insistent statelor beneficiare să se pună de acord asupra unui program de redresare economică: americanii vor ca europenii să ia în propriile mâini realizarea concretă a planului de reconstrucţie.

Mai mult, secretarul de stat american indică faptul că dezirabil ar fi o „federaţie economică europeană“ (în realitate, o uniune vamală), după modelul Beneluxului. Europa nu-şi va reveni, continuă demnitarul american, dacă economia va continua să-i fie divizată în numeroase compartimente, etanşe.

Cu alte cuvinte, SUA impun o condiţie pentru această ofertă. Statele europene trebuie să participe la o instituţie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului şi cu elaborarea unui program de reconstrucţie europeană. Planul Marshall este destinat tuturor ţărilor europene.

Drept răspuns, ţările est-europene se decid să gestioneze în comun ajutorul american. Negocierile sunt, totuşi, dificile. Imediat după pronunţarea discursului, Franţa a organizat o celulă de lucru sub conducerea lui Georges Bidault. Au început consultările cu Londra, apoi va contacta URSS pentru organizarea unei conferinţe tripartite, în legătură cu planul Marshall. La 22 iunie, Moscova anunţa că acceptă tratativele de la Paris din 27 iunie 1947. Sovieticii au trimis o delegaţie numeroasă condusă de comisarul afacerilor străine, Molotov.

Refuz din partea URSS

După lungi şi sterile discuţii, conferinţa a eşuat. URSS refuză planul Marshall pentru ea şi pentru ţările pe care le controla, de teamă ca SUA să nu-şi lărgească sfera economică şi politică.

Este inexactă aserţiunea potrivit căreia Stalin nu ar fi fost interesat şi ar fi respins, din capul locului, acest plan. După cum afirmă surse americane recente, fosta URSS ar fi acceptat şi chiar încurajat planul Marshall dacă acesta nu ar fi fost însoţit de condiţii politice inacceptabile pentru fosta URSS, în condiţiile istorice respective.

În SUA şi în lume, se ştie cu exactitate acum că, dacă Stalin ar fi acceptat planul, acesta nu ar mai fi fost aprobat de congresul american.

Versiunea franceză a planului Marshall

La Paris, Jean Monnet îi va prezenta lui Georges Bidault analize politice care luau în calcul efecte previzibile ale noii situaţii geopolitice, făcând următoarele constatări: ruptura cu sovieticii apărea ca fiind de durată; cooperarea euroatlantică era inevitabilă. Planul pus în mişcare de către Jean Monnet este versiunea franceză a postulatelor formulate de George Marshall, în discursul de la Harvard. Jean Monnet a reacționat la tendinţa Guvernului faţă de reducerea ritmului finanţării investiţiilor, din cauza iminenţei atribuirii ajutorului Marshall: „America nu este nici reacţionară, nici imperialistă. Contribuţia sa ne este dată pentru a ne controla. Ea se opreşte dacă nu se manifestă şi efortul nostru…“.

La 16 aprilie 1948, este creată Organizaţia europeană economică, ca o organizaţie permanentă, de tip interguvernamental, cuprinzând, cu excepţia Spaniei lui Franco, toate statele europene rămase în afara influenţei ruseşti: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, precum şi comandamentele militare ale zonelor de ocupaţie occidentală din Germania şi teritoriul Triestului.

Convenţia pentru Cooperare Economică

Este adoptată Convenţia pentru Cooperare Economică, care făcea posibilă trecerea planului de reconstrucţie a Europei, de la teorie la practică. Cele 16 ţări asociate la OECE s-au pus de acord asupra programului de reconstrucţie a Europei, care cuprindea patru puncte esenţiale şi anume: un mare efort de producţie; obţinerea şi menţinerea stabilităţii financiare interne; dezvoltarea cooperării economice în statele membre; soluţionarea penuriei de dolari. Obiectivele incluse în plan vizau promovarea producţiei industriale şi agricole, obţinerea şi menţinerea stabilităţii monetare şi bugetare, creşterea schimburilor internaţionale între ţările participante, în particular, pe seama reducerii barierelor comerciale. Pentru realizarea obiectivelor, a fost creată Administraţia de Cooperare Economică.

OECE va asigura într-un mod eficace solidaritatea statelor europene în efortul de redresare şi le va face să abandoneze, treptat, condiţia de asistat de către Statele Unite. Dincolo de repartizarea ajutorului american, organizaţia se va preocupa de coordonarea politicilor economice naţionale, de punerea la punct a unui sistem multilateral de plăţi (mecanism multilateral de compensaţie, făcut să ţină locul convertibilităţii monedelor), de liberalizarea schimburilor în special prin stabilirea unor „coduri de liberalizare“ şi prin suprimarea restricţiilor cantitative.

12 ani mai târziu, odată redresată economia Europei, va veni timpul reformării OECE. Prin Convenţia din 14 decembrie 1960, a fost înlocuită cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, ajungând să cuprindă şi celelalte state industrializate: Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă şi SUA.

Please follow and like us: