ADAM și EVA (mit sau originea omenirii?)

Adam și Eva

(mit sau originea omenirii)

 Adam si Eva_mitul omenirii

          Zeii care au creat Pământul ca „gradină zoologică”, vizitându-l din când în când, la un moment dat s-au mutat aici. Cel puțin asta ne spun miturile din întreaga lume. De ce s-au hotarât să-și mute reședinta pe planeta noastră? Legendele susțin că nu au avut de ales, fiind exilați aici.

          Cea mai cunoscută astfel de legendă este cea creștină, care susține că serafimul Lucifer, în încercarea de a-și detrona tatăl, s-a luptat cu fratele său, arhanghelul Mihail (Mîkha’el în ebraica). Fiind învinsi, Lucifer și adepții săi au fost aruncați pe Pământ, fiind cunoscuți din acel moment ca “îngeri decăzuți”. Biblia nu este prea „darnică” în ceea ce privește amănuntele acestui război. Singurele mențiuni se găsesc în Noul Testament: „iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ.” (Apocalipsa 12:3-4), „Și s-a facut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit razboi cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, Șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeala pe toata lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el.” (Apocalipsa 12:7-9), „Și le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer.” (Evanghelia dupa Luca 10:18).

          Mitologia iudeo-creștină spune că balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraică) sau Satan, primul și cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam și Eva și traducerea în slavonă a Cărții lui Enoh îl considera pe acesta arhanghel, nu serafim. Cum serafimii erau inițial demoni ai deșertului cu formă de șerpi înaripați, iar Lucifer este numit balaur sau Șarpele cel mare, putem trage concluzia că acesta era serafim, nicidecum arhanghel. O versiune a legendei este cea în care Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru a-i lua locul. În Coran întâlnim altă variantă, mândria fiind cea care l-a facut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în fața oamenilor, așa cum îi ceruse Allah. Iar o a treia versiune este cea în care se spune că Lucifer a ales să se răzvrătească din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri.  Armata lui Dumnezeu a fost condusă de arhanghelul Mihail, care a reușit să-l învingă pe Lucifer și să-l arunce pe Pământ împreună cu ceilalți îngeri răzvrătiți. Astfel, Mihail a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu, luându-i locul fratelui său mai mare, Lucifer.

          Hitiții credeau că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu (paharnicul său și primul dintre zei) l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastră ci însoțit de mulți adepți, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care mai târziu va încerca să câstige tronul prin aceeași metodă ca și tatăl său.

          În Tibet exista ideea că Jambudvipa (Pământul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a făcut să se prăbușească pe Jambudvipa. Împreună cu el au căzut și alți complici, tot la fel de lipsiți de delicatețe ca și el. Inițial, zeii erau capabili de zbor. Însă, după ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rău a pus stapânire pe ei. Au devenit nervoși și invidioși și, probabil cel mai important, nu au mai fost capabili să zboare. Nu știm exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat căderea zeului și a complicilor săi, dar e posibil să aibă legatură cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.

          Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru zei au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leșul ei. Pentru că și-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare (primul conducător). Supărat, fratele sau Quetzalcoatl l-a lovit din cer cu o bâtă de piatră, devenind astfel noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pământ și, ca răzbunare, și-a pus jaguarii să omoare toți oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alți oameni, dar fratele său i-a preschimbat pe toți în maimuțe. Înfuriat până peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimuțelor cu un uragan și a refuzat să mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.

         Japonezii povestesc că Takama no Hara („marea câmpie cerească”) era condusă de doi frați: zeița soarelui, Amaterasu-o-mikami și zeul furtunii, Susano-o. Cei doi nu se prea înțelegeau, zeul furtunii șicanând-o de multe ori pe sora lui. Într-o zi, acesta a intrat cu forța în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o formă de viață materială (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeița soarelui s-a enervat la culme și s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Zeii au încercat să o convingă să iasă din peșteră, dăruindu-i diverse obiecte, însă Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsă totuși în momentul în care o altă zeiță, Ame-no-uzume no mikoto („fata cerului”), s-a dezbrăcat și a început să danseze obscen în fața grotei. Auzind larma zeilor, curioasă, Amaterasu a ieșit. Privindu-se într-o oglindă, i-a revenit buna dispoziție. Însă pentru fapta sa, Susano-o a fost expulzat fără milă, condamnat să locuiască pe Pământ și să nu se mai întoarcă în cer niciodată.

         Grecii antici susțineau că Ouranos, primul conducător al Universului, avea darul profeției. Prin urmare, a aflat printr-o viziune că unul dintre copiii săi îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, și-a închis toți copiii (doisprezece titani, trei ciclopi și trei hecatonchiri) nu pe Pământ, ci în Tartar, o închisoare din interiorul Terrei. Titanii au reușit să se elibereze și s-au răzvrătit împotriva tatălui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introduși în panteonul noilor zei, a apărut mitul lui Hephaestus, făurarul zeilor. Homer spunea că Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâțeniei lui de către mama sa, Hera. El a căzut nouă zile și nouă nopți până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis și Eurynome. O altă variantă a legendei spune că Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când Zeus a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. Hephaestus a căzut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insulă, l-au îngrijit pe zeu și l-au învățat arta mesteșugurilor. În ambele variante, Hephaestus a devenit șchiop după cădere, la fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.

         Un mit asemănător cu cel al lui Ouranos se întâlnește în Scandinavia. O profeție spunea că zeii vor fi distruși de copiii zeului Loki și ai uriașei Angrboda (lupul Fenrir, zeița Hel și șarpele Jörmungandr). Drept pentru care au fost alungați din Asgard (lumea zeilor). Fenrir a fost înlănțuit de o stâncă la un kilometru sub pământ, Hel a devenit conducătoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul ce înconjoară Midgard (Pământul). Din păcate pentru zei, în timpul Ragnarokului (bătălia finală dintre zei și uriași) s-a împlinit profeția.

         Dogonii din Mali povestesc că Nommo a fost prima ființă creată de zeul cerului, Amma. La scurt timp după nașterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a răzvrătit împotriva ordinii universale create de Amma. Pentru a restabili ordinea, zeul l-a tăiat în bucăți pe rebel, împrăștiindu-i trupul pe tot Pământul. Acest Nommo și-a folosit corpul pentru a hrăni oamenii și le-a dăruit principiile sale despre viață.

        În mitologia antică, exilul era cea mai mare pedeapsă acordată unui zeu. Într-un text babilonian, Marduk se plângea că a fost exilat din orașul său, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil și Ninlil, zeul a primit aceeași pedeapsă pentru că a violat-o pe Ninlil. În timp ce zeița se scălda într-un râu, Enlil („stăpânul aerului”), care tocmai trecea pe acolo, a văzut-o goală și s-a excitat foarte tare. Așa că și-a încercat farmecul de cuceritor pe tânăra zeiță. Aceasta însă l-a refuzat, motivând că este virgină (și probabil dorind să rămâna așa până la căsătorie). Prefăcându-se că acceptă refuzul, el a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca. Dacă în mitul japonez era vorba despre o tentativă de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naivă, fecioara a acceptat plimbarea iar, odată ajunși în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit și trimis în Lumea de jos (Pământul). Contrar tuturor așteptărilor, zeița l-a urmat, iar Enlil a luat-o de soție, dăruindu-i titlul de Ninlil („zeița aerului”). Se spune că, de fapt, nu Enlil a sedus-o, ci lucrurile au stat tocmai invers. Mama ei a trimis-o să se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând că el se va îndrăgosti de ea după ce o va vedea în toată splendoarea ei. Misiune îndeplinită fără niciun fel de probleme.

         Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărțite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al stabilirii zeilor pe Pământ, adică exilul. Prin urmare nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoșii noștri, în loc să căutăm alte explicații lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau încăpățânare evoluționistă. Dar dacă motivul real al acestui exil nu ar fi răzvrătirea fiului cel mare împotriva tatălui său, ci unul de natură sexuală?

Please follow and like us: