AGAMEMNON DANDANACHE

Agamemnon Dandanache

O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale

          Menţionat în tabela de “persoane”, al doilea după Ştefan Tipătescu cu precizarea: “vechi luptător de la ’48”, personajul sugerează prin asociaţiile numelui – Agamemnon (cuceritorul Troiei) şi Dandanache – o adevărată “dandana”, ipostaza unei apariţii surprinzătoare care va răsturna ordinea politică şi socială a împătimiţilor în ale parvenirii.

          Intrarea în tumultul frământărilor alegerilor, în acea capitală de judeţ de munte “în zilele noastre”, după cum precizează scriitorul, se va face abia în actul IV al comediei (ultimul), în scena a II-a, printr-o precizare de regie subtilă, grotescă: “Aceiaşi (Zoe şi Tipătescu) “Trahanache şi Agamiță Dandanache, venind din fund”. Este în comedie una din modalităţile principale de caracterizare a personajelor – de către scriitor, prin tabela de personaje și indicaţiile scenice ale scriitorului (corespunzător cu ceea ce se realizează în genul epic – caracterizarea directă de către scriitor) ; autocaracterizarea – prin întreg comportamentul personajului: vorbire, gestică, mimică, ţinută, atitudine faţă de celelalte personaje, concepţii şi caracterizarea de către alte personaje. Intrând în scena confruntărilor, Trahanache prezentându-l, observaţiile scriitorului continuă: “vorbeşte peltic şi sâsâit, încurcă personajele – pe Trahanache cu Tipătescu, nu este lămurit a cui soţie este Zoe – Dandanache, creează în comedia lui Caragiale o nouă dimensiune, cu semnificaţii multiple. Respectând comicul de caracter, Dandanache face parte din rândul celor dominaţi de ambiţie, al vanitoşilor care ţin la drepturile lor – familia sa fusese de la 1848 în cameră – după propriile mărturisiri.

          Trăsăturile dominante sunt caricaturale: ramolisment – “involuţie biologică”, degradare chiar. Mai şiret şi mai canalie decât toţi – întrecându-l şi pe Caţavencu, Dandanache, venit “cu bârza ţinti postii hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca…(…)… şi clopoţeii (gest)… îmi ţiuie urechile…”, se foloseşte de şantajul unei scrisoare de amor pe care a găsit-o într-un pardesiu uitat în casa sa “de către o persoană însemnată” – al cărui nume nu-l va rosti – şi care “vine să zoace la mine cărţi”. Povestind întâmplarea lui Tipătescu şi lui Zoe, dimensiunea comicului se amplifică prin coincidenţa întâmplării, creând panică, agitaţie, mai ales pentru Zoe. Dandanache recunoaște că dacă nu-i dădea în gând asta “nu m-aledzeam… şi nu merdze de loc, neicușorule; fă-ţi idee! familia mea de la patruzopt (coborând către public), şi eu în toate Camerele, cu toate partidele, eu rumânul imparţial… şi să rămâi fără coledzi!” Caracterizat ironic de către Zoe: “E simplu, dar e un om onest”, îl roagă să nu povestească alegătorilor întâmplarea cu ”scrisoarea bencherului” (păstrată de Dandanache pentru că “La un caz iar… pac! la <<Războiul>>”) pentru că, spune Tipătescu:”… asupra alegătorilor ar face poate rău efect…”, Dandanache îi răspunde lui Tipătescu: “Nu spui neicușorule; dar dacă oi uita – aminteri, am memorie bună… dar ştii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit să-nțep – să-mi faceți semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale…” Următoarele replici continuă să întărească trăsăturile personajului, din perspectiva unui comic absurd ce depăşeşte aşteptările: Tipătescu: “Care consoarta mea?” Dandanache: “Doamnă. Zoe aparte: A! idiot!” Aici nu poate fi vorba de o tehnică a disimulării, deşi şiretenia pelticului nu este de neglijat.

          Pentru a se apăra (ascultând atent ce i se spunea – notează scriitorul), Dandanache invocă greutatea drumului, starea de oboseală, clopoţeii etc. Revine în scenele XII, XII şi XIV (scena finală). În discuţia cu Trahanache (în aşteptarea muzicii), Dandanache repetă povestea cu privire la “persoană însemnată” : “Când I-am pus pițorul în prag – ori coledzi, ori “Războiul”, mă-nţelegi – tranc! depeșa aiţi…” Şi Trahanache crede în ameţeala “de drum… căruţa… şi clopoţeii”. Dandanache îşi considera interlocutorii incapabili să-l înţeleagă. Astfel scena a XII-a se completează cu o replică a lui, replică ce subliniază ticăloşia personajului, spiritul său machiavelic – aparte (cum precizează autorul): “E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie şi tot nu prițepe…” Trahanache îl caracterizează astfel pe Dandanache: “Deştept… dar mi se pare că e cam şiret!” Într-o atmosferă de urale, muzică, ciocnit de pahare – alegătorii şi aleşii urbei – inclusiv cei care s-au confruntat pe parcursul campaniei – Caţavencu, Brânzovenescu< Farfuridi, sub diriguirea poliţaiului Pristanda “care ţine cu mâna tactul uralelor”, Dandanache îşi va rosti discursul. Îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece la mijloc cu paharul în mâna spunând: “În sănătatea alegătorilor… care au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte) … asta… cum să zic, de! … zi-i pe nume, de! … a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patruzopt în Cameră, şi eu ca rumânul, imparţial, care va să zică… cum am zițe… în sfârşit să trăiască!” (Urale şi ciocniri – continuă scriitorul în indicaţiile sale.)

          George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, surprinde sintetic trăsăturile personajului: “Agamiță Dandanache e mai mult un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbol trist al necesităţilor electorale și lamentabil exponent de clasă. El comite nedelicatețea de a se sluji la infinit de o scrisoare compromiţătoare, căzută în mâinile sale, dar se pune întrebarea dacă personal are destul proces mintal pentru a-şi da seama de natura morală a faptelor”.

          Ibrăileanu vorbind despre numele proprii în opera comică lui Caragiale, explică astfel comicul numelui lui Agamiță: “<<Agamiță Dandanache>> rimează cred, cu ramolismentul comic, prin diminutivul caraghios al straşnicului nume Agamemnon, pe care Trahanache îl pronunţa <<Gagamiță>> şi care redă căderea în copilărie a acestui ramolit; prin conţinutul noţional al cuvântului <<Dandanache>> şi prin sonoritatea acestui cuvânt; prin sufixul ache, comun şi numelui lui Trahanache şi prin suma tuturor acestora. Iar cuvântul dandana se potriveşte cu rolul în piesă: schimbarea intempestivă a candidatului la deputăţie, dezasperarea Zoiei din cauza scrisorii amoroase etc., plus dandanaua mai veche cu”pac!” la “Războiul”. Finalul comediei este desăvârşit, prin discursul lui Caţavencu – memorabil prin ilogicul său şi farsă: “… Iată binefacerile unui sistem constituţional!”, întărit de adeziunea lui Pristanda: “Curat constituţional! Muzica! Muzica” şi cu precizarea finală a autorului: “Cortina cade repede asupra tabloului”. Aceste precizări finale exclud orice comentarii în legătură cu moravurile relevate. Caragiale confirma de fapt zicala românească potrivit căreia “cine râde la urmă, râde mai bine”. Numai că, spune Alexandru Paleologu: “Râsul lui nimicitor face să explodeze ca nişte baloane de săpun toate închipuirile vidului de la demagogia vorbelor deșarte şi umflată hagiografie naţională până la falsa cultură, falsul civism, falsă prietenie şi falsul umor (…) Râsul lui Caragiale nu e un râs amuzant nici benign: e un râs vitriolant, pornit dintr-o sacră mânie (…) Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă importanta incomparabilă, fundamentală a acestui aşa-zis “negativist”. Prin reducerea la absurd, prin maieutică și dialectică, el tinde să aducă societatea românească la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva din arta dialogului socratic”(Bunul simţ ca paradox).

Please follow and like us: