ION CREANGĂ (biografie și reabilitare)

ION CREANGĂ

(biografie și reabilitare)

La 1 martie 1837 se naşte la Humuleşti Ion Creangă, primul dintre cei 8  copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi a Smarandei Creangă. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu.

În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni (“fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola.

În 1854 Ion Creangă se înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni şi îl are aici profesor pe Nicolae Conta, fratele filosofului Vasile Conta. Într-un catalog al acestei școli apare pentru prima oară cu numele de Ion Creangă. Pe uliţa Rădăşeni din Fălticeni se mai păstrează casa în care a stat în gazdă Ion Creangă, în această perioadă.

În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ion Grigoriu. Autoritatea bisericească dădu peciul, învoirea trebuitoare clericilor, la 22 august, iar la 23 august cununia se făcea, nuni fiind Ştefan Botez şi soţia sa, Zoița. Desigur că tânărul ginere cu mireasa sa s-au mutat în ograda bisericii socrului, în nişte căsuţe joase, în care, zicea el mai târziu, îl răzbea ploaia și-l orbea fumul. După ce se bucură de câteva luni de căsătorie, pe 19 decembrie, Creangă cere să fie hirotonisit diacon. La biserica socrului său, el slujeşte  patru ani.

În 1860, pe 19 decembrie, diaconiţa dă naştere unui fiu, Constantin. Creangă va da la Facultatea de teologie.

În 1861-1862 Creangă este printre cei 14 studenţi care frecventează facultatea, împreună cu Gh. Ienăchescu, Gh. Poşa, C. Erbiceanu şi alţii.

În 1863, în urma unor neînţelegeri cu socrul său, Ion Creangă cere să i se aprobe mutarea atât cu slujba, cât şi cu locuinţa, de la Biserica 40 de Sfinţi la biserica din Iaşi.

În 1864 elev încă, în anul al II-lea, la Şcoala normală Vasiliană, a ocupat prin concurs, postul de învăţător la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. Decretul de numire în învăţământ este semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

La 10 iunie 1865, Creangă a susținut un examen, unde a obținut din nou locul întâi. La toate, diaconul a fost găsit eminent și tot eminente i-au fost considerate aptitudinea pedagogică și purtarea. Atestatul, semnat de Titu Maiorescu, i-a fost eliberat abia la 15/27 iunie 1866, când i-a fost aprobat de către minister formularul propus de director.

Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, odată cu publicarea unui material în ziarul „Convenţiunea“, nr. 14 din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele.

În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie până va da probe de îndreptare“. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească, este exclus dintre clericii altarului“. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul“ deosebit al protopopului C. Buţureanu.

În volumul „Centenar Creangă – Sentimentul unei datorii“, pr. Ioan Rusu analizează obiectiv „abaterile“ canonice care au dus la excluderea lui Creangă din cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel şi alţi preoţi au făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor şi respectiv „Sf. Spiridon“ şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie“. Dintre toţi aceştia, doar Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am frecventat Teatrul Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contră combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate“. Pe lângă această, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a tăiat coada „clericală“ din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă vestimentară normală. Cât despre alungarea ciorilor de pe turnul Goliei cu puşca… este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor. Totuşi, aceste lucruri au stârnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a criticat pentru făţărnicia lor.

Trebuie subliniat faptul că în acea perioadă Biserica Ortodoxă Română se afla sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.  Autocefalia Bisericii Ortodoxe din România a fost obținută, după îndelungi tratative, abia la 25 aprilie 1885, când patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a dat obișnuitul “tomos” pentru recunoașterea acestui statut.

Și lucrarea lui Constantin Parascan, „Preoţia lui Creangă”, o apariţie editorială spectaculoasă face lumină într-o lungă serie de inexactităţi istorice legate de acest capitol al vieţii humuleşteanului. Demersul său porneşte de la faptul că „majoritatea biografilor şi a altor cercetători care au scris despre preoţia lui Ion Creangă, cu o singură excepție, cea a părintelui econom Dumitru Furtună (…), au arătat că aceasta a fost o îndeletnicire care nu i se potrivea, că abia a așteptat să scape de ea, că doar datorită insistențelor mamei sale a devenit preot și, prin urmare, n-a fost vorba de o hotărâre proprie. Aceste “judecăți” sunt scuzabile în mare măsură, fiindcă au fost făcute din perspectiva caterisirii diaconului Ion Creangă, el fiind judecat fără a fi cunoscute ori luate în seamă datele exacte, cursul evenimentelor și documentele originale existente în arhive”. Ceea ce urmează este o cercetare temeinică, amănunțită a întregii perioade cuprinse între intrarea lui Creangă în internatul Seminarului de la Socola şi până la controversatul moment Golia, al răspopirii. Mai ales în legătură cu acesta, cu motivele care au dus la caterisire, Constantin Parascan face lumină: mersul la teatru, tunsul părului şi trasul cu puşca în ciori. Acestea sunt motivele, cunoscute la nivelul comun, pentru care Ion Creangă a fost repudiat. Folosind argumentele imbatabile ale documentelor istorice, Constantin Parascan demonstrează că în acest caz avem de-a face cu cel mai autentic exemplu de literaturizare. „Invenţie și literatură este faptul că Ion Creangă a împușcat ciori la Golia. Știre care s-a împânzit și a intrat în limbajul comun. E de necrezut și, desigur, de neadmis cum s-a ajuns la o asemenea “poveste”. Ne-am lămurit că în vremea întâmplării în sine, cât timp s-a făcut cercetarea, în anii în care s-a hotărât caterisirea sa, ca şi în tot timpul vieţii sale, nu exista nici o mărturie, nici un document, nici o menţiune sau o aluzie, ceva care să justifice o asemenea afirmaţie care s-a încetățenit parcă definitiv în biografia lui Creangă și în conştiinţa tuturor celor care știu măcar câteva date despre viața lui”.

Please follow and like us: