MĂNĂSTIREA NEAMȚ

Mănăstirea Neamţ

La 12 Km, nord vest de renumita Cetate a Neamţului, într-o poiană larg  deschisă pe valea râuşorului Nemţişor, înconjurată aproape din toate părţile de culmi împădurite, este aşezată Mănăstirea Neamţ, „Ierusalimul ortodoxiei romane”. Spre acest impunător monument al poporului nostru, călătorul merge pe şoseaua Târgu Neamț-Pipirig-Bistricioara, până la locul numit „pripor”, de unde se desprinde, la dreapta, un drum pe care poate ajunge la mănăstire. Înaintând, el zăreşte, la stânga, pe o culme, schitul alb Vovidenia, încoronat de cinci turle, iar la dreapta vede clădirile seminarului teologic. Trecând, în sfârşit, pe lângă câteva case călugăreşti şi pe lângă „aghiazmatarul cu enorma să cupolă”, clădit în prima jumătate a veacului al XIX-lea, călătorul ajunge în faţa unui impunător patrulater de clădiri denumit de către călugări „cetate”. El se află în fata Mănăstirii Neamţ.

„Izvoare istorice, care să determine cu exactitate timpul şi împrejurările în care ea a luat fiinţă nu există. Tradiţii locale puternice, în mai multe versiuni, ca şi inscripţia de pe un clopot din veacul al XIX-lea („Acest clopot s-au vărsat din materialul clopotului făcut la 1393 de domnul Ştefan cel dintâi şi care s-au topit la arderea mănăstirii Neamţu 1862 noiembrie 20” ) dovedesc existența mănăstirii la sfârşitul celui de-al XIV-lea secol. În tradiţia locală, înregistrată şi de cronicari, se pomeneşte însă de nişte călugări care ar fi venit de prin părţile Dunării (unii spun că aceşti călugări ar fi fost discipolii lui Nicodim, organizatorul vieţii mănăstireşti în Țara Românească) şi ar fi întemeiat un schit chiar cu un veac mai înainte. Ei au ridicat aici o biserică din lemn, numită de istorici „Biserica albă”, pe locul de azi al bisericii „Bogoslovul” din cimitirul mănăstirii, construită mult mai târziu, în 1835. Primul document scris ce ni s-a păstrat despre mănăstirea Neamţ, este actul din 7 ianuarie 1407, din vremea lui Alexandru cel Bun, dat de acel „Vlădica Iosif”, rudă apropiată a lui Petru Mușat, ajuns primul mitropolit al Moldovei. Acest act arată că la data pomenită, mănăstirea Neamţ era înzestrată cu două sate dăruite de către Petru Mușat, două mori, două vii şi mai avea şi cărţi, odăjdii și vase. Faptul acesta vine să confirme existenţa ei cu un personal destul de numeros încă la acea dată, ceea ce face pe unii cercetători să afirme că mănăstirea fiinţa cu mult înainte.

Tot Petru Mușat a zidit şi prima biserică din piatră, pe locul unde se găsea până nu demult biserica Sf. Gheorghe. După cutremurul din 1471, ctitoria lui fiind zdruncinată din temelii, Ştefan cel Mare (1457-1503) va înălţa o nouă biserică, alături de cea veche şi care va fi sfinţită cu alai mare după izbânda de la Codrii Cosminului. Gramaticul Dimitrie însemna în 1512 rândurile de mai jos: „…în acea vreme a venit şi Albert, craiul leşesc, cu multă putere, şi mult a săpat la cetatea Sucevei şi n-a putut lua cetatea şi s-a întors în deşert. Iar Ştefan Voevod a mers asupra-i cu putere cu oastea sa şi l-a bătut la Cozmin, în anul 1497 iar al domniei Sale anul 40 curgător luna lui octombrie 26, joi în ziua de Sfântul Dumitru. Şi apoi s-a întors din război şi a sfinţit biserica aceasta în acelaşi an, luna lui noiembrie, în 14.

Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, cât şi alţi domnitori care au urmat la  scaunul Moldovei şi care voiau să-şi asigure sprijinul bisericii, au înzestrat mănăstirea cu sate, moşii întinse, păduri, vii, prisăci, mori, iazuri şi altele. Pe moşiile mănăstirii, întocmai ca şi pe cele ale marilor boieri, făceau muncă obligatorie nenumăraţi ţărani. În felul acesta, mănăstirea a devenit unul din cei mai mari proprietari feudali, ceea ce i-a permis să participe la viaţa politică a Moldovei. În primii ani de guvernare ai lui Alexandru cel Bun, raporturile domnului cu biserica se caracterizează printr-o oarecare lipsă de autoritate, pe care treptat voievodul o va lichida. În titulatura unui doccument din 1407, mitropolitul Iosif menţionează pe domn după el, pe locul al doilea. În 1428, când Alexandru subordonează unei mănăstiri 50 de biserici din diferite sate, dispunea „că nici un mitropolit, nici slugile lui, nici dregătorii lui, să nu se amestece „. În interval de 21 de ani raporturile între domn şi biserică se inversaseră.

Ştefan cel Mare va avea o deosebită grijă pentru mănăstire, întărindu-i privilegiile acordate de domnitorii de dinaintea lui, înzestrând-o cu un clopot în 1485, cu un panaghiar în 1502 ș.a.m.d. Ce înfăţişare avea mănăstirea în veacurile XV-XVI, epoca ei de strălucire, este greu de presupus. Din construcţiile de atunci n-au ajuns până la noi decât biserica lui Ştefan cel Mare şi partea inferioară a turnului clopotniţă, zidit de Alexandru cel Bun. Plecând de la acestea şi cele câteva ştiri culese din arhivă mănăstirii, se poate însă crede că în vremea aceea curtea centrală era împrejmuită cu un zid înzestrat cu obişnuitele mijloaace de apărare şi întărit cu turnuri la cele patru colţuri. Se intra ca şi astăzi, pe sub turnul de mijloc, care avea însă o înălţime mai mică. Puţine sunt ştirile despre starea mănăstirii în secolele XVI, XVII şi XVIII, însă cert este ca îndeosebi în ultimele două veacuri, ea a cunoscut o perioadă de stagnare şi chiar de regres.” (Constantin Prisnea – Mănăstirea Neamţ, Ed. Meridiane, Bucureşti 1964).

Please follow and like us: