Marile migrații

Marile migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu

           Marile migratii În cursul secolului al III-lea d.Hr., Europa a intrat în perioada marilor migraţii (sau a aşa-numitelor „invazii barbare”), ce aveau să se prelungească până după anul 1000, cuprinzând mai multe faze: invaziile germanice şi ale hunilor dintre secolele III şi V, cele ale slavilor şi avarilor din secolele VI-VII, urmate de migraţiile popoarelor fino-ugrice şi turcice.

            Cercetătorii fenomenului migraţiilor nu au ajuns la concluzii comune şi unanim acceptate cu privire la cauzele acestora. Se consideră, în general, că marile mişcări de populaţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu au fost determinate de combinarea mai multor factori, printre care creşterea demografică în rândul populaţiilor barbare şi scăderea resurselor în teritoriile de origine, atracţia exercitată Imperiul Roman, presiunile din partea altor popoare, angajate la rândul lor în deplasarea pe spaţii vaste, schimbări climatice care au declanşat momente de foamete, aşa cum a fost răcirea accentuată a climei în emisfera nordică în anii 535-536, considerată ca fiind cel mai sever episod de acest tip din ultimele două milenii. În ansamblu, marile migraţii din mileniul I pot fi considerate ca reacţii ale populaţiilor faţă de mediul înconjurător şi forme de adaptare la acesta în vederea supravieţuirii. La sfârşitul marilor migraţii s-au format, în Europa,  popoarele medievale. Noua civilizaţie medievală a reprezentat o sinteză a elementelor provenite din cultura greco-romană cu cele aduse de creştinism şi cele provenite de la popoarele migratoare.

Popoarele germanice

            Triburile germanice ocupau, până în sec. al III-lea, o regiune cuprinsă între fluviul Rin, sudul Peninsulei Scandinave, Dunărea Mijlocie, Vistula şi nordul Mării Negre. Germanicii formau familii patriarhale, grupate în comunităţi rurale şi triburi conduse de căpeteniile militare (din rândul cărora vor apare „regii barbari”), secondate de Sfatul Bătrânilor şi de Adunarea tribală.
În secolele III-IV, principalele triburi germanice erau distribuite astfel:

  1. triburile apusene: francii (pe cursul inferior al Rinului, divizaţi în salieni şi ripuari), alamanii (între Rin şi Dunăre), saxonii (la Marea Nordului), frisonii (în Olanda de azi), anglii şi iuţii (în Peninsula Iutlanda), longobarzii (pe fluviile Wesser şi Elba), suebii (între Elba şi Oder), marcomanii, cvazii şi iuthungii (în Boemia şi Pannonia);
  2. triburile răsăritene: herulii, burgunzii, vandalii, rugii, scirii (pe fluviul Oder), gepizii (între Oder şi Vistula), goţii (în nordul Mării Negre);
  3. triburile nordice; danii şi suedezii (în sudul Peninsulei Scandinave).

Migraţiile germanice

            În prima etapă a marilor migraţii (secolele III-V) diferite populaţii germanice s-au aşezat în masă pe teritoriul Imperiului Roman de Apus.

  • Vizigoţii(goţii apuseni) au atacat în 268 Dacia, Pannonia, Ilyria şi Italia, fiind înfrânţi la Naissus (actualul Niş). Sub conducerea lui Fritigern, vizigoţii au obţinut, în 376, din partea împăratului roman Valens, dreptul de a se stabili pe malul sudic al Dunării, sperând astfel să se protejeze în faţa hunilor, care, venind dinspre Asia, pătrunseseră la nord de fluviu. La sfârşitul secolului al IV-lea, conducerea vizigoţilor a fost preluată de Alaric. După devastarea Romei în anul 410, în schimbul păcii, împăratul Honorius le-a acordat vizigoţilor dreptul de a se stabili în sudul Galliei şi Spania.  Regatul vizigoţilor din Spania a supravieţuit până în anul 711, când regele Roderic a fost ucis în timp ce încerca să-şi apere ţara în faţa invaziei musulmanilor.
  • Ostrogoţii(goţii răsăriteni), eliberaţi de sub autoritatea hunilor, au constituit, în 493, un regat în Peninsula Italică (distrus în secolul al VI-lea).
  • Vandalii, stabiliţi la început (secolele I-III) în Germania Răsăriteană, au migrat ulterior către sud, instalându-se în secolul al III-lea în Pannonia, pe care au ocupat-o până la venirea hunilor, la începutul secolului următor. Au trecut apoi, sub presiunea altor popoare, în Imperiul Roman. În 428, vandalii, conduşi de regele Genseric, au trecut Strâmtoarea Gibraltar şi, după un deceniu de peregrinări de-a lungul coastei nord-africane, s-au stabilit la Cartagina, ocupând provincia romană Africa. În 534, regatul vandalilor a fost cucerit de bizantini.
  • Anglii, iuţii şi saxonii au traversat Canalul Mânecii în jurul anului 407, ocupând Britannia, abandonată de romani.  Scoţia, Cornwall şi Ţara Galilor au rămas în afara stăpânirii germanice. De invaziile acestora sunt legate şi legendele despre regele Arthur, despre care se spune că ar fi luptat cu invadatorii, în secolul al VI-lea.
  • Longobarzii au întemeiat un regat în Peninsula Italică, unde au pătruns în a doua jumătate a secolul al VI-lea. Acesta va fi distrus de Carol cel Mare în anul 774.
  • Francii au făcut parte din grupa germanicilor de apus. Aşezaţi în Gallia, sub conducerea lui Clovis (481-511), aceştia au constituit cel mai durabil stat dintre cele întemeiate de migratorii germanici pe teritoriul fostului Imperiu Roman. În 496 Clovis a decis creştinarea sa şi a poporului său în rit catolic.
  • Suebii au trecut Rinul în Gallia în anul 406. Către 411, s-au îndreptat spre Peninsula Iberică şi s-au instalat în vestul acesteia, pe teritoriul actualului stat Portugalia. Aici au întemeiat un regat propriu, condus de Hermenric (411-441). În secolul al VI-lea, regatul a fost anexat de vizigoţi.
  • Frisii (frisonii). Aflaţi la frontiera nordică a lumii romane, creşterea nivelului mării şi restrângerea terenurilor propice culturilor în ţinuturile frisone i-au determinat să se alăture altor popoare germanice, în marea mişcare a migraţiilor. O parte a frisonilor a participat la invadarea Britanniei, cei mai mulţi însă, au ocupat regiunea nordică a Olandei şi Germaniei de azi, remarcându-se prin comerţul desfăşurat pe Marea Nordului.
    Please follow and like us: