PANAIT ISTRATI

Panait Istrati

           Panait Istrati (10 august 1884, Brăila – 16 aprilie 1935, Bucureşti) – publicist şi prozator român de limbă română şi franceză. Este fiul nelegitim al Joiţei Istrate, spălătoreasă, şi al contrabandistului grec Gherasim (Gheorghios) Valsamis, originar din insula Kefalonia; a fost declarat la naştere cu prenumele Gherasim. Până în 1889 îşi petrece copilăria la Baldovineşti, lângă Brăila, în casa bunicii Nedelea şi sub îngrijirea unchilor Anghel şi Dumitru, pe care îi va evoca în povestirile Moş Anghel şi O noapte în bălţi.

          În 1891 este înscris la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne de două ori repetent, izbutind să termine patru clase abia în 1897, după care abandonează definitiv şcoala. În toamna aceluiaşi an intră „la stăpân”, ca băiat de prăvălie la cârciuma lui Kir Leonida. Aici leagă o frumoasă prietenie cu un bătrân marinar grec, „căpitanul” Mavromati, descris mai târziu într-o povestire. Învaţă de la acesta greceşte şi primeşte în dar Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, care devine pentru Istrati o adevărată „carte sfântă”, fundamentală pentru instruirea lui ca autodidact. Citeşte cu pasiune.

          În februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola. Devine apoi ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi la o fabrică de frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici Kazanski, pe care îl va evoca în povestirile sale. În 1901 pleacă la Giurgiu, muncind aici ca hamal în port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkis, şi acesta devenind personaj în literatura lui Istrati. Se întoarce la Brăila şi începe să practice meseria de zugrav.

          În 1904, împreună cu Mihail Mihailovici Kazanski, se angajează ca agent într-un birou de plasare din Bucureşti; experienţa de viaţă de aici se va regăsi în romanul Biroul de plasare. În ianuarie 1905 participă la o manifestaţie de solidaritate cu revoluţia rusă, este arestat şi trimis la Brăila, unde e judecat şi condamnat, dar cu suspendarea pedepsei. Întors la Bucureşti, ia contact cu mişcarea socialistă.

          Debutează cu articolul Regina-hotel în „România muncitoare” (38/1906). În decembrie îşi începe peregrinările prin lume, îmbarcându-se clandestin, la Constanţa, pe vaporul „Împăratul Traian”. Ajunge la Alexandria, în Egipt, iar la începutul anului 1907 se află în portul Pireu. Face prima tentativă de a ajunge în Franţa, îmbarcându-se iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Este prins şi debarcat la Napoli, unde trăieşte o lună de cumplită sărăcie. Revine la Alexandria, cu vaporul poştal „Direttissimo”, episod reconstituit într-o povestire. Ajungând la Damasc, îşi asigură existenţa ca pictor de firme.

          În primăvara anului 1908 se întoarce în ţară şi devine portar de noapte la Hotelul Popescu din Lacu Sărat, staţiune balneară de lângă Brăila. În octombrie pleacă din nou în Egipt, stă puţin timp în oraşul Heliopolis, unde leagă prietenie cu Bacâr, un limonagiu care îl primeşte ca vânzător. Aflând însă că mama sa era grav bolnavă, vine la Brăila. Se încadrează activ în mişcarea socialistă, începând să desfăşoare o bogată activitate publicistică în „România muncitoare”, la care colaborează câţiva ani.

          În octombrie 1909 participă la manifestaţia de protest împotriva deciziei de a i se interzice militantului Cristian Racovski să revină în România. În aceste împrejurări, alături de I.C. Frimu şi alţi socialişti, este arestat şi închis la Văcăreşti. La proces, în apărarea lor au pledat Nicolae Fleva, Constantin Mille, Radu D. Rosetti, N.D. Cocea şi s-a obţinut achitarea. În februarie 1910, la Congresul de reconstituire a Partidului Social Democrat din România, Istrati este ales unul dintre cei patru secretari.

          În „România muncitoare” (83/1910) publică prima sa scriere în proză, schiţa Mântuitorul (amintire de la un Crăciun), semnată Istrian. În noiembrie 1911, când apar primele simptome ale tuberculozei, se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti. În ianuarie 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea, dar, indurând iarăşi o cumplită mizerie, se întoarce în ţară. Participă la Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat din România şi cel de-al IV-lea al Uniunii Sindicatelor. Este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă, lucrând totodată că redactor la „România muncitoare”.

          În decembrie 1913 ajunge pentru prima dată la Paris, unde este găzduit de cizmarul Gheorghe Ionescu. Acesta îi va oferi subsolul locuinţei sale, unde Istrati îşi va scrie cea mai mare parte a operei în limba franceză. Lucrează ca zugrav şi trimite corespondenţe pentru „România muncitoare”. În martie 1914, aflând că a murit militantul socialist şi bunul său prieten Ştefan Gheorghiu, revine în ţară. În mai 1915 se căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu (născută Maltus), văduva lui Ştefan Gheorghiu, de care se desparte în 1921; se va recăsători la Paris cu croitoreasa Arma Munsch şi apoi cu studenta Margareta Izescu. La începutul anului 1916 boala agravându-i-se, se hotărăşte să plece în Elveţia. În aprilie soseşte în staţiunea Leysin, unde timp de patru luni stă izolat pentru a-şi îngriji sănătatea, citeşte cu pasiune şi se străduieşte să înveţe limba franceză cu ajutorul dicţionarului. Apoi munceşte ca zugrav, servitor, zilier la terasamente, tractorist.

          În primăvara anului 1917 pleacă la Lausanne, unde face iarăşi tot felul de munci manuale. În ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană în Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne. Aici îl cunoaşte pe ziaristul Josue Jehouda, care va juca un rol esenţial în viaţa lui Istrati. Acesta îl îndeamnă să citească scrierile lui Romain Rolland. Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se angajează muncitor la garajul firmei Peugeot. La 21 aprilie 1919 mama sa moare la Brăila. Prăbuşit, Istrati se redresează citind ce i se recomandase: „Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă, când eram mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor pe care le aduce viaţa, oricare ar fi omul”. Aflând din „La Tribune de Geneve” că „celebrul scriitor Romain Rolland a descins la Hotelul «Victoria» din Interlaken”, Istrati îi scrie de îndată o lungă scrisoare-confesiune, datată 20 august 1919, cu acest început: „Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania”. Iar în încheiere îl imploră: „Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă veţi salva”. După 4 zile, Hotelul „Victoria” din Interlaken îi returnează scrisoarea, cu menţiunea „Plecat fără adresă”.

          În martie 1920 Istrati părăseşte Elveţia şi ajunge iar la Paris, unde lucrează ca zugrav. În octombrie era la Nisa, angajat într-o librărie ca să ambaleze cărţi sau vânzând ochelari pe Promenade des Anglais. Ulterior nu mai găseşte de lucru şi trăieşte în condiţii de mizerie. La 1 ianuarie 1921 scrie confesiunea „Ultime cuvinte” şi o încuie într-un cufăr, împreună cu scrisoarea către Romain Rolland. La 3 ianuarie face o tentativă de sinucidere în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici, şi este internat la Spitalul Saint-Roche. Poliţia descoperă în hainele lui misiva către scriitorul francez şi o trimite ziarului „L’Humanite”.

          La începutul lunii martie Fernand Despres, redactor la ziar, transmite scrisoarea celui căruia îi era adresată, relevând primul că „acest Istrati are o sensibilitate profundă” şi „dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki. Cred că dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de înflăcărare şi deznădejde, el ar izbuti să scrie una dintre cele mai zguduitoare şi mai sumbre cărţi din câte s-au scris până acum”. La 15 martie Romain Rolland îi trimite prima epistolă, îndemnându-l să-şi scrie opera. Ieşit din spital, devine fotograf ambulant pe Promenade des Anglais. La începutul anului 1922 se retrage la Hautil-sur-Triel, lângă Paris, şi termină primul manuscris, însumând peste patru sute de pagini şi cuprinzând Oncle Anghel, Sotir, Kir Nicolas şi Mikhail, pe care i-l expediază lui Romain Rolland.

Please follow and like us: