PANTE ȘI ALUNECĂRI DE TEREN

PANTE ŞI ALUNECĂRI DE TEREN

Studiul pantelor şi al schimbării configuraţiei lor i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă cum se produc alunecările de teren. S-au descoperit noi date despre fenomenele naturale care duc la eroziunea solului şi la alunecări de teren, iar cunoaşterea acestora poate ajuta la prognozarea catastrofelor naturale.

În octombrie 1963, un val imens de apă a trecut peste digurile barajului Vaiont, situate în nordul Italiei. Un perete de apă înalt de peste 70 de metri, transportând milioane de tone de mâl şi pietriş, a inundat staţiunea învecinată , Longarone, şi 2000 de oameni au fost ucişi. O anchetă ulterioară a demonstrat că inundaţia a fost provocată de o alunecare masivă de teren care a antrenat milioane de tone de roci sfărâmate în interiorul barajului forţând apa să se reverse peste digurile barajului.

În timpul alunecărilor de teren rocile se deplasează de-a lungul pantelor pe distanţe de până la 4 km. Pe pantele abrupte, mai ales când solul este suprasaturat cu apă, rocile se deplasează cu viteză mare cauzând dezastre masive. Calamităţi ca cel de la barajul Vaiont se produc rar, însă fenomenele care le cauzează sunt aceleaşi chiar dacă la o scară mai mică, cu cele care produc alunecările de teren pe orice pantă cu un anumit unghi de înclinare.

Pantele apar în toate regiunile globului. Ele pot fi abrupte sau line, necultivate sau cultivate. Ele conferă peisajului varietate şi aduc dovezi despre modul de formare a reliefurilor. În ultimii ani geomorfologii – oameni de ştiinţă care studiază formele de relief – au măsurat cu grijă cum se modifică pantele, înregistrând ratele de deplasare a rocilor în jos. Una dintre metodele utilizate este aceea de a măsura deplasările pe care le execută o linie de jaloane încastrate pe suprafaţa unei pante, de-a lungul unei linii de contur – o linie care leagă toate punctele pantei de aceeaşi înălţime. Ei înregistrează şi deplasările care se produc mai în adâncime prin înfigerea unor piroane sau a unor ţăruşi de lemn, cu toate că, după un anumit timp, acestea devin greu de detectat.

Geomorfologii au încercat să determine unghiul pantei la care solul şi rocile rămân stabile, fără să se producă alunecări. Ei studiază şi modul în care anumite roci sau structuri de roci influenţează pantele.

Deplasările de mase

 Deplasarea masei sau pierderea de masă sunt termeni pe care geomorfologii îi utilizează pentru a descrie deplasările sub influenţa gravitaţiei. În general deplasările apar când forţa datorită greutăţii rocilor, a solului şi a apei pe care o conţin acestea , împreună cu atracţia gravitaţională, depăşesc forţele de frecare dintre roci şi sol. Deplasările se produc când tensiunea din interiorul rocilor şi a solului cresc sau când frecarea scade. Creşterea tensiunilor poate avea mai multe cauze.

De exemplu când valurile mării erodează baza unei stânci, partea superioară rămâne nesusţinută. Astfel pe porţiunea de deasupra locului de eroziune iau naştere tensiuni foarte mari care duc la prăbuşirea unei porţiuni din coastă. Astfel de alunecări de teren sunt vizibile de-a lungul multor coaste marine.

O greutate mare plasată pe o pantă are acelaşi efect. În urma unor ploi abundente apa se infiltrează în rocă, mărindu-i greutatea. Greutatea poate creşte şi atunci când gheţarii – mase imense de gheaţă în mişcare – antrenează în calea lor grămezi de morenă (rocă şi sol erodat). Cutremurele şi deplasările care înclină terenul duc şi ele la creşterea tensiunilor. Intervenţia umană poate avea un efect similar.

De exemplu, când se construieşte un drum pe panta unui deal, se pune în pericol panta. În 1966 lucrările la o şosea din Marea Britanie au trebuit să fie oprite atunci când constructorii au perturbat un relief stabil. Materia, care fusese stabilă timp de 11000 de ani, a început să se deplaseze şi constructorii au fost obligaţi să modifice ruta noii şosele.

Mormanele de rocă de steril, din preajma exploatărilor miniere sau construirea unor clădiri mari, pe vârfurile unor pante, cresc şi ele tensiunile din pante, cauzând instabilitate. Modificările datorate intervenţiei omului sunt, de obicei, uşor de observat. Micşorarea rezistenţei rocilor situate la adâncime sau a masei solului, datorate unor fenomene naturale, trec adesea neobservate. De exemplu, în regiunile calcaroase, apa se infiltrează în rocă şi o spală, săpând galerii sau cavităţi. Acest process nu poate fi văzut la suprafaţă decât atunci când partea superioară se prăbuşeşte. Apa de ploaie distruge şi dizolvă alte minerale din roci, de exemplu feldspatul din granit. Deşi acest gen de eroziune chimică nu produce cavităţi, în timp, ea poate slăbi progresiv rezistenţa rocilor., devenind din ce în ce mai puţin capabile de a prelua tensiunile.

Apa şi mineralele

O deplasare bruscă a rocilor, numită surpare, nu apare imediat ce tensiunile interne depăşesc rezistenţa rocilor. Dacă ar fi aşa, pantele s-ar modifica constant. Deşi multe pante sunt instabile, alunecările de teren sunt stimulate de factori declanşatori, cum ar fi cutremurele sau apa.

Apa este un factor principal care provoacă deplasare de masă. Deplasările mai bruşte sunt cauzate de ploile abundente sau prelungite sau de topirea zăpezilor, care se înfiltrează în solul pantelor. Apa măreşte greutatea ce apasă pe pante. Ea se infiltrează în porii rocilor şi în sol, slăbind legătura dintre minerale.

Uneori trecerea apei poate lubrifia suprafeţele de separaţie dintre sol şi diferitele straturi de rocă. Aparent, aceasta a provocat alunecarea terenului, în barajul din spatele digului de la Vaiont. Geologii consideră că ploile abundente, care căzuseră cu două săptămâni înainte de dezastru, au dus la o mărire a alunecărilor învelişurilor abrupte de calcar, argilă şi marnă. În plus apa a acţionat ca un lubrifiant între anumitele straturi, permiţând alunecarea acestora, unul faţă de celălalt. Totuşi cei mai mulţi geomorfologi consideră că apa măreşte de fapt frecarea dintre particule. Asta înseamnă că ea ar trebui să se opună unor alunecări majore.

Avalanşele

Zăpada care se topeşte este şi ea importantă. Dezgheţul poate crea suprafeţe alunecătoare , sub care mari mase de zăpadă se pot pune în mişcare provocând aşa-numitele avalanşe cu viteze foarte mari. În trecerea lor avalanşele antrenează bucăţi mari, de rocă şi de bolovăniş. Primăvara este anotimpul avalanşelor, mai ales când temperaturile cresc rapid. Avalanşele pot fi provocate şi de vibraţiile cauzate de cutremure, sau chiar de împuşcături.

Please follow and like us: