SISTEMUL DIGESTIV UMAN

Sistemul digestiv

(aparatul digestiv, tubul digestiv)

Sistemul digestiv (aparatul digestiv), numit și tub digestiv, deoarece organele  care îl formează se întind sub forma unui tub continuu, de calibru diferit, de la orificiul bucal la anus, asigură digestia și absorbția alimentelor și eliminarea reziduurilor alimentare. Sistemul digestiv este alcătuit din cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestinul subțire, intestinul gros și din glandele anexe ale tubului digestiv (glandele salivare, ficat și pancreas).

Peretele aparatului digestiv

Peretele aparatului digestiv  (sistemului digestiv, tubului digestiv) este format  pe toată întinderea sa din patru straturi: mucoasă, submucoasă, musculară și adventice sau seroasă, pentru părțile învelite de peritoneu.

Mucoasa învelește suprafața internă a tubului digestiv. Epiteliul mucoasei tubului  digestiv dispune de o mare capacitate de regenerare, fiind reînnoit după 4-5 zile pe întreaga sa suprafață, ceea ce îi permite o refacere rapidă a celulelor distruse sub acțiunea secreției acidopeptice și a traumatismelor alimentare.

Tunica musculară care asigură dinamica peretelui tubului digestiv, este formată  din fibre musculare striate – cu contracții voluntare – la nivelul pereților cavității bucale, faringelui până la jumătatea esofagului. În restul tubului digestiv, tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede.

Sistemul digestiv – cavitatea bucală

Cavitatea bucală este situată sub cavitatea nazală, de care este despărțită de bolta palatină și vălul palatin. Cavitatea bucală comunică anterior, prin orificiul bucal, cu exteriorul, iar posterior cu faringele. Este mărginită de obraji și buze. În cavitatea bucală se găsesc dinții și limba.

Dinții sunt fixați în alveolele dentare ale maxilarului și mandibulei. Ei sunt formați din coroană (partea vizibilă a dintelui, situată în afara gingiei) colul (sau gâtul dintelui) și rădăcină (partea înfiptă în gingie).

În interiorul dintelui se află o cavitate centrală în care se adăpostește pulpa dintelui formată dintr-o bogată rețea vasculară și nervii dintelui. Dinții au rol în masticație și în vorbire (în pronunțarea unor consoane).

Totalitatea dinților formează dentiția și în dezvoltarea acesteia la om se succed două etape: dentiția de lapte și dentiția permanentă.

După rolul lor în masticație, după formă și structură, se deosebesc 4 feluri de dinți: incisivi sau tăietori, canini sau dinții care sfâșie, premolari și molari, care zdrobesc și macină alimentele.

Dentiția de lapte la copil apare între 6 luni și 2 ani și este o dentiție temporară. Aceasta este formată din 20 de dinți (incisivi, canini și molari).

Dentiția permanentă apare prin schimbarea dinților de lapte între 7 și 13 ani, cu excepția celui de al treilea molar (măseaua de minte), care apare mai târziu (între 18 și 25 de ani). Dentiția permanentă este formată din 32 de dinți: incisivi (8), canini (4), premolari (8) și molari (12).

Limba este un organ musculos acoperit de mucoasă și are rol în procesele de masticație și deglutiție, în vorbire și în perceperea gustului alimentelor și a sensibilității de tact, cald, rece, durere.

Limba este acoperită de mucoasă, care prezintă niște ridicături numite papile  linguale, în care se află mugurii gustativi, care au rol în perceperea gustului alimentelor. Omul percepe 4 gusturi: acru, amar, dulce și sărat. Pentru ca o substanță să aibă gust, trebuie să se dizolve în apă (salivă).

Glandele salivare sunt anexate ca o salbă în jurul cavității bucale în care își varsă secreția. Ele se diferențiază în glande mici și glande mari. Glandele mici sunt situate în mucoasa buzelor, a obrajilor etc. Glandele salivare mari, în număr de trei perechi (sublinguale, submandibulare și parotide), secretă zilnic aproximativ 1,5 litri de salivă. Saliva bucală este un lichid incolor, ușor opalescent; ea conține 99,5% apă și 0,5% substanțe organice și anorganice (cloruri, fosfați, carbonați, bicarbonați de Na, K, Ca și Mg).

Dintre substanțele organice prezente în salivă amintim mucina – cu rol în formarea bolului alimentar – și amilază (ptialina), o enzimă care degradează o parte din amidonul ingerat, dacă acesta a fost preparat (fiert său copt), pentru că asupra amidonului crud nu are nici o acțiune. De asemenea, în salivă se găsește lizozim, o substanță bactericidă (care omoară bacteriile).

Saliva deține și alte roluri, ca: prin salivă se elimină uree, creatinină, acid uric etc.,  și o serie de substanțe chimice toxice (săruri de mercur și plumb), precum și unele virusuri (virusul rabiei, al poliomielitei, al oreionului). Saliva menține permanent umedă mucoasa bucolinguală (în cazul diminuării accentuate a secreției salivare, vorbirea devine dificilă). De asemenea, scăderea secreției salivare și uscăciunea consecutivă a mucoasei bucofaringiene, reprezintă unul dintre mecanismele care declanșează setea.

Faringele

Faringele este un organ cavitar, situat înaintea coloanei vertebrale cervicale, care  se continuă în jos pe de o parte cu esofagul, iar pe de alta, cu laringele și traheea. La nivelul faringelui se încrucișează calea respiratorie cu cea digestivă. Prin faringe trece aerul inspirat pentru a ajunge în laringe, trahee și bronhii și tot prin faringe trece bolul alimentar din cavitatea bucală pentru a ajunge în esofag și apoi în stomac. Trecerea alimentelor și a aerului se face succesiv, nu simultan.

Faringele comunică cu fosele nazale prin două orificii numite choane și cu urechea medie prin trompa lui Eustachio. Aerul care din nazofaringe pătrunde prin trompa lui Eustachio în urechea medie, contribuie la egalizarea presiunii de o parte și de alta a timpanului (din urechea medie și din conductul auditiv extern).

Esofagul

Esofagul este situat înapoia traheii, are o lungime de 25-30 cm și se întinde de la faringe la stomac, cu care comunică prin orificiul numit cardia, la nivelul căruia se află sfincterul cardial.

Acest sfincter, deși slab dezvoltat anatomic, are o importanță funcțională deosebită, deoarece împiedică refluxul conținutului gastric în esofag.

Please follow and like us: