TEORII POSTDARWINISTE ALE EVOLUȚIEI

Teoriile postdarwiniste ale evoluției

Teoria mutaţionistă

Fondatorul acestei teorii, Hugo de Vries, şi-a dezvoltat ideile în cele două lucrări fundamentale: Teoria mutaţiilor (1901-1903) şi Specii şi varietăţi şi geneza lor prin mutaţii (1906). Pornind de la ideile lui Louis Dollo (1893), care afirmă în Legile evoluţiei, că evoluţia este discontinuă. Hugo de Vries leagă teoria evoluţiei de postulatul discontinuităţii, influenţat de teoria cuantică a lui Max Planck.

Teoria mutaţionistă porneşte tot de la teoria pangenetică, admiţând existenţa unui suport material al eredităţii. Caracterele ereditare ar fi localizate la nivelul unor particule-pangena, situate în nucleul celular. Deci fiecare nucleu prezintă toate caracteristicile specifice unui organism. Pangenele se divid în acelaşi timp cu celula. Variabilitatea organismelor este determinată de multiplicarea şi diviziunea inegală a pangenelor. Nu este acceptată transmiterea caracterelor dobândite.

Variaţiile ereditare care apar sunt bruşte şi au fost numite mutaţii, de unde şi denumirea teoriei – mutaţionistă. Deci evoluţia nu ar fi un proces continuu, ci speciile se transformă brusc, în anumite perioade mai critice pentru specie. După Hugo de Vries, speciile noi s-ar forma din cele vechi, în urma transformărilor bruşte ale plasmei germinative. Variaţiile obişnuite individuale, care prin selecţie ar putea conduce la o înnobilare a organismului, nu au nici o importanţă în ceea ce priveşte apariţia de noi specii. Noile specii se ivesc totdeauna prin mutaţii, care dau dintr-o dată specii definite, ce rămân constante, până când s-ar declanşa eventual o nouă mutaţie.

Pe baza cercetărilor efectuate pe Oenothera lamarkiana, Hugo de Vries a formulat anumite legi ale mutaţiei. De Vries găseşte pe lângă O. lamarckiana şi pe O. brevistylis şi O. loevifolia. Timp de circa 15 ani a lucrat pe aceste specii şi a obţinut multe specii noi: O. gigas, O. nanella, O. lata, O. rubrinervis etc. Legile formulate de de Vries sună astfel:

  1. Speciile elementare noi se produc brusc, fără faze intermediare;
  2. Speciile noi sunt pe deplin constante, chiar din primul moment al ivirii lor;
  3. Cele mai multe tipuri noi, ce se ivesc, corespund, în particularităţile lor, exact unor specii noi, nu simplelor variaţiuni;
  4. Speciile elementare apar într-un număr considerabil de indivizi, simultan sau cel puţin în aceeaşi perioadă;
  5. Noile particularităţi nu indică vreo relaţie evidentă, izbitoare cu variabilitatea individuală;
  6. Mutaţiile se efectuează în toate direcţiile, iar modificările pot afecta toate organele;
  7. Mutabilitatea se manifestă periodic.

De Vries considera, de asemenea, că mutaţiile nu formează şiruri neîntrerupte, contrar variaţiilor neereditare şi că ele pot fi folositoare sau dăunătoare. Unele şi aceleaşi mutaţii pot apărea repetat. Nu acordă importanţă selecţiei naturale.

Prin selecţie, susţine De Vries, fie naturală, fie artificială, “nu se pot obţine specii realmente noi”. Selecţiei i-ar reveni numai o importanţă practică, în sensul că prin ea se poate ridica nivelul unor culturi de plante sau al unor rase de animale, însă orice culturi vegetale şi rase de animale, de înalt nivel obţinute prin selecţie, recad la nivelul anterior, după câteva generaţii, dacă opera de selecţie încetează.

De Vries susţinea că opera sa nu se opune ideilor lui Darwin, ci doar le completează. Subliniază faptul că selecţia poate explica supravieţuirea celui mai apt, dar nu şi apariţia celui mai apt, ceea ce realizează mutaţia.

De Vries lega mari speranţe practice de teoria mutaţiilor; anticipa producerea artificială a mutaţiilor şi ameliorarea soiurilor de plante şi a raselor de animale. Trebuie însă să subliniem faptul că Hugo de Vries a lucrat pe Oenothera lamarckiana, care este un hibrid complex, heterozigot prin translocaţii, din care a obţinut alături de mutaţii şi o serie de forme de segregare. Deci multe dintre “mutantele” sale bruşte nu sunt adevărate mutaţii. Astfel B.M. Davis şi Heribert-Nilsson experimentând pe specii de Oenothera au constatat că unele dintre speciile obţinute de De Vries sunt forme de segregare a caracterelor.

Teoria mutaţionistă a avut un larg ecou în lumea biologilor şi a fost amplu dezvoltată prin contribuţia a numeroşi cercetători. Teoria a generat numeroase cercetări care au confirmat existenţa mutaţiilor la plante şi animale şi au contribuit la elucidarea lor.

Hugo de Vries are meritul de a fi definit corect mutaţiile şi de a le fi atribuit un rol important în procesul evoluţiei. Chiar dacă teoria sintetică a evoluţiei consideră mutaţiile doar materialul pe baza căruia se realizează evoluţia, ele servesc ca material pentru selecţie.

Please follow and like us: