TRADIȚII ROMÂNEȘTI DE IARNĂ

Tradiții și obiceiuri românești de iarnă

Capra

Colindatul cu „Capra” are ca protagonist un flăcău care ştie să joace şi care îşi pune o mască împodobită  cu o oglindă în frunte cu mărgele cu flori. Împreună cu alţi colindători merge din casă în casă şi urează gospodarilor împliniri în anul ce va veni.

Acest obicei ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capra sau turca în Moldova şi Ardeal, borâta (de la bour) în Transilvania de sud, brezaia (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii).

Capra a fost socotită de romani ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul “caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul caprei.

În zilele noastre, jocul a rămas un pretext pentru una dintre tradiţionalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, ştergare, în culori vii, uneori stridente, pentru înveselirea gospodarilor şi pentru urari bune cu prilejul Anului Nou.

Umblatul cu capra este un obicei ancestral, păstrat până astăzi sub o multitudine de variante. Face parte din categoria obiceiurilor cu un pronunţat caracter laic. Colindătorii merg din casă în casă şi strigă: „Primiţi cu capra?”. După ce gazda îi primeşte, jocul se desfăşoară sub forma unei scenete comice ce reprezintă aspectul târguielii între vânzător şi cumpărător. Apar tot soiul de evenimente, iar în final totul se termină cu bine. Atmosfera este veselă, buna dispoziție este creată de jocul în sine, de costumaţia colindătorilor, dar şi de scălâmbăielile mutului.

După ce îşi termina prestaţia, grupul va merge la o altă gospodărie, nu înainte de a fi răsplătit de gazdă cu bani, cozonac, mere, covrigi sau ţuica fiartă. Masca costumului de capră este constituită dintr-un cap de capră, sculptat în lemn, având maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară şi a clămpăni în timpul dansului. Capul este încadrat de două corniţe împodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băț-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperită cu o ţesătură (scoarţă sau lăicer) peste care sunt cusute năframe sau panglici de mătase, puse în diagonală. Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn.

Capra este jucată de un tânăr în ritmul muzicii imitând salturile animalului. Ceata colindătorilor este formată din mai mulţi flăcăi mascaţi corespunzător rolului pe care îl joacă: vânzătorul caprei, mutul, cumpărătorul, doctorul, vânătorul, capra. Ceilalţi poartă o suită de instrumente menite să învioreze atmosfera: clopote, tobe, zurgălăi sau chiar sunt însoţiţi de lăutari.

Jocul caprei se derulează pe un fundal muzical, „ca la capra”, melodie  interpretată de către un fluieraş, iar ciobanul sau moşul rostesc strigăturile pline de haz. În timpul jocului pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se urcă în copac, apoi se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intra în panică, urmând un dialog straniu cu animalul. În cele din urmă capra reînvie spre bucuria tuturor, glumele şi ghiduşiile animalului reluându-şi cursul. Prin aspect şi înfăţişare, capra jucată la Anul Nou este un animal simbol, o fiinţă fantastică plină de măreţie. Obiceiul şi-a pierdut pe parcurs încărcătura sa mitică, având astăzi doar aspect de divertisment. Un spectacol autentic trezeşte în asistență fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măştilor (Căiuții – feciori travestiţi în crai, turca – masca de taur), întâlnite în satele romaneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

Steaua 

Umblatul cu Steaua relatează drumul celor trei Magi care au pornit în  căutarea lui Iisus, până la Betleem şi închinarea lor cu daruri, aur, smirnă şi tămâie. Obiceiul comportă diferenţe chiar şi în diversele zone din Prahova. În satele limitrofe Ploieştiului se merge cu Steaua doar în cele trei zile de Crăciun, pe când în zona Valea Călugărească sau Starchiojd se începe de la Moş Nicolae. Pentru umblatul cu Steaua, copiii primesc bani încă de la începutul secolului XX, mai rar dulciuri, fructe sau covrigi. Pe lângă colindatul propriu-zis, la „Steaua“ intervine şi teatrul popular. Copiii joacă scenete, numite „Irozii“ sau „Vicleimul“ (un cuvânt derivat din vechiul nume al Betleemului, Viflaim) în care reproduce întâlnirea Magilor cu regele Irod şi conflictul pe tema aflării Noului Împărat, vestit de Steaua care s-a arătat la răsărit. În astfel de scenete, recuzita este obligatorie. Participanţii la scenetă reprezintă Magii, un înger, pe Irod, un ofiţer în uniformă care primeşte ordinul de a ucide pruncii cu vârste sub 2 ani, un păstor. Micul cor al stelarilor cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“, „În oraşul Vitleem“, „Trei crai de la răsărit“. Steaua care s-a arătat Magilor este reprezentată printr-o stea, în cinci colţuri, pe schelet de lemn, frumos împodobită cu hârtie colorată, flori naturale şi artificiale, în centrul căreia stă o icoană. De obicei, împodobitul stelei începe cu multe zile înainte. Confecţionarea Stelei este sarcina întregului grup şi începe cu multe zile înainte. Între grupurile de colindători din sate este o adevărată competiţie, fiecare dorind să aibă Steaua cea mai frumoasă. Tradiţia spune că primele persoane care trebuie să îţi intre în curte de Crăciun sunt copiii care umblă cu „Steaua“, astfel că nici nu se luminează bine de ziuă că „stelarii“ sunt în curţile gospodarilor pentru a vesti naşterea lui Iisus. Umblatul cu „Steaua“ este doar apanajul băieţilor, de la vârste fragede şi până când se căsătoresc. De obicei, corul de colindători păstrează aceeaşi componenţă ani în şir, iar fiecare băiat întruchipează în fiecare an personajul asumat încă de prima dată când a fost la colindat: Irod, mag, înger, ofiţer sau păstor. Costumele colindătorilor sunt deseori transmise din generaţie în generaţie. Steaua se cântă la fereastra gospodarilor, apoi colindătorii intră în casă, unde sunt cinstiţi de gazde. Pentru că au primit vestea minunată a Naşterii Domnului, masa la care sunt invitaţi colindătorii are dimensiunile unui ospăţ divin.

Please follow and like us: