Consecinţe ale marilor descoperiri geografice
Cucerirea vechilor civilizaţii precolumbiene.
Locuitorii zonelor temperate, favorabile culturii porumbului, de pe platourile Mexicului de astăzi sau ale Anzilor Cordilieri, au constituit civilizaţii agrare originale, aşa cum au fost cea mayaşă, aztecă şi incaşă. Aflaţi în Peninsula Yucatan din Mexic, mayaşii au rămas în istorie prin oraşele vaste, cu caracter sacru, constituite în jurul templelor şi altor spaţii cu destinaţie religioasă. Mayaşii au elaborat un calendar extrem de complex, bazat pe calculul anului sacru, a celui solar (365 de zile) şi a celui venusian (2920 de zile) şi o scriere de tip hieroglific. În astronomie realizau calcule foarte precise, în matematică au fost cel dintâi popor din lume care a utilizat cifra “0”. În cursul secolului al XIV-lea, mayaşii au intrat sub dominaţia aztecilor.
Proveniţi din nordul Mexicului, aztecii au fondat în 1345 oraşul Mexico (Tenochtitlan), care avea să devină capitala unui imperiu puternic. Societatea aztecă era ierarhizată şi războinică, nobilii (războinici şi sacerdoţi) dominând masa oamenilor de rând. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, statul aztecilor a fost cucerit de spaniolii conduşi de Hernan Cortez şi a fost transformat în colonie a Regatului Spaniei (Noua Spanie).
Imperiul incaşilor cuprindea, în principal, actualele state Bolivia şi Peru. Capitala sa, Cuzco, număra aproximativ 200 000 de locuitori şi era dominată de Templul Soarelui (zeul suprem), ale cărui ziduri erau acoperite cu aur. În fruntea statului se afla împăratul (Marele Inca), descendent al Zeului Soare. Statul avea 12 milioane de locuitori (vorbind peste 500 de limbi diferite), care erau conduşi de funcţionari şi preoţi, supravegheaţi de o armată numeroasă şi supuşi unor reguli economice stricte (munca era obligatorie pentru toţi, producţia era centralizată în depozitele statului, de unde o parte era destinată nevoilor statului şi nobilimii, o alta cultului religios iar cea de-a treia, distribuită populaţiei). Cucerirea imperiului de către spaniolii conduşi de Francisco Pizzaro a fost favorizată de războiul civil dintre cei doi fraţi pretendenţi la tron, Huascar şi Atahualpa. Teritoriul incaşilor a devenit, la rândul său, stăpânire spaniolă.
Din secolul al XVI-lea, aproximativ 150 000 de colonişti spanioli şi portughezi s-au instalat în teritoriile cucerite pe continentul american, aducând cu ei un nou mod de viaţă şi o civilizaţie total diferită de cea autohtonă. America a devenit o prelungire a Europei, fiind condusă după modelul şi instituţiile europene.
Formarea primelor imperii coloniale.
În 1493, papa Alexandru al VI-lea a împărţit noile teritorii descoperite, trasând o linie imaginară la 370 mile vest de Insulele Azore. În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, s-a stabilit că Portugalia avea să stăpânească teritoriile situate la est de această linie, iar Spania pe cele de la vest. Imperiul colonial portughez, format îndeosebi din puncte de coastă, pe ţărmurile Africii sau ale Asiei (cu excepţia Braziliei) s-a dovedit fragil, datorită prea marii dispersări teritoriale a coloniilor şi a populaţiei destul de puţin numeroase a Portugaliei, incapabilă să susţină o colonizare de lungă durată. Imperiul colonial spaniol era format din viceregate supuse autorităţii regale centrale, considerate de aceasta adevărate surse de aur şi argint. Abundenţa de resurse din colonii nu a contribuit însă la dezvoltarea economică a Spaniei, nevoită să importe mărfurile necesare.
În Asia, Coloniile întemeiate de europeni începând din secolul al XVI-lea au cuprins, zonele de sud şi sud-est ale continentului (Filipine, Indonezia, India, Birmania etc.), având asupra populaţiei locale o influenţă mult mai redusă comparativ cu cele americane. Comunităţile europene au rămas, în general, izolate, mulţumindu-se mai degrabă cu avantajele economice, civilizaţia orientală păstrându-şi trăsăturile specifice. Ulterior, aceste stăpâniri au cuprins şi alte teritorii (Indochina, India etc.).
Vechile rute maritime şi porturi ale Mediteranei şi-au pierdut treptat din însemnătate în favoarea celor de pe latura atlantică a Europei: Lisabona, Cadix, Londra, Amsterdam, Bordeaux etc. În jurul anului 1500 se conturează trei noi rute comerciale maritime: cea a mirodeniilor – aduse din India prin sudul Africii; cea a metalelor preţioase aduse din Peru, prin Strâmtoarea Magellan, către Spania, şi cea care lega Mexicul de Spania, traversând Atlanticul de Nord. Comerţul a fost favorizat de asemenea, de afluxul de metale preţioase provenite din minele Americii (argintul, provenit din exploatarea de la Potosi, America de Sud). Dezvoltat între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, dominat de portughezi şi de olandezi, comerţul triunghiular avea trei etape – schimbul de mărfuri europene (ţesături, podoabe, diverse produse manufacturate) contra sclavilor negri, în Africa; apoi, de aici, în America, vânzarea sclavilor şi cumpărarea de produse locale; în final, vânzarea acestor produse în Europa, cu profituri foarte mari. Comerţul cu sclavi negri, întrebuinţaţi ca mână de lucru pe teritoriul american, s-a păstrat până în secolul al XIX-lea. În acelaşi timp, cantitatea de monedă de pe pieţele europene a crescut, în secolul al XVI-lea, mai rapid decât producţia de mărfuri ce ar fi putut să absoarbă abundenţa de metale preţioase, ceea ce a dus la creşterea generalizată a preţurilor (inflaţie), afectând astfel categoriile sociale neimplicate în activităţile profitabile legate de marile descoperiri (nobilimea, de exemplu, şi-a pierdut forţa economică).
Colonialismul în secolul al XIX-lea.
Nevoia de materii prime, pieţe de desfacere şi regiuni de colonizare pentru populaţia în creştere a puterilor europene s-a aflat la baza formării imperiilor coloniale. În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au produs schimbări semnificative în distribuţia teritoriilor coloniale (Canada a intrat sub controlul Angliei, aceasta ocupând de asemenea, în Asia, India, cele 13 colonii engleze de pe coasta atlantică a Americii de Nord şi-au obţinut independenţa, majoritatea coloniilor latino-americane au devenit state independente etc.).
Majoritatea teritoriilor din Africa şi Asia au fost împărţite, în secolul al XIX, în colonii şi zone de influenţă ale marilor puteri europene. Ocupaţia a fost exercitată prin administrare directă sau prin intermediul conducătorilor locali, fiind adeseori prezentată de puterile coloniale ca o binefacere a civilizaţiei, pentru comunităţile băştinaşe. În mare măsură, reglementarea statutului regiunilor coloniale din Africa s-a realizat în cadrul Conferinţei de la Berlin (1884-1885). La cumpăna secolelor XIX-XX, Japonia şi S.U.A. au intrat, la rândul lor, în cursa colonială. Lupta pentru colonii a generat, în secolul al XIX-lea, numeroase conflicte între marile puteri, devenind una dintre cauzele principale ale Primului Război Mondial.
