AZOTUL
(nitrogen)
| Simbol chimic: N; Masa atomică: 14 |
| 1 mol N = 14 g; conţine 6,023 • 1023 atomi N |
| Formula Chimică: N2 |
| MN2 = 28 |
| 1 mol N2 = 28 g; conţine 6,023 • 1023 atomi N |
Stare naturală şi metode de obţinere
Azotul este foarte răspândit în natură, în afară de faptul că se găseşte în scoarţa pământului în cantitate de 3×10-2%, el este de asemenea, un component principal al aerului, care, după cum se ştie, constă din 78% (în volume) azot liber. Cea mai mare parte din azotul din scoarţa pământului se găseşte sub formă de combinaţii organice, în timp ce combinaţiile anorganice ale azotului, (cu excepţia azotatului NaNO3) nu se întâlnesc în cantităţi mari în natură. Metodele industriale de obţinere a azotului se bazează pe separarea azotului de oxigen prin evaporarea aerului lichid în instalații speciale. În condiţiile de laborator azotul foarte pur se obţine din combinaţiile lui, de exemplu prin trecerea unui curent de amoniac peste oxid de cupru înroşit sau prin descompunerea azotitului de amoniu NH4NO2 la cald.
Proprietăţi fizice
În condiţiile obişnuite de temperatură şi presiune, azotul este un gaz incolor, inodor şi insipid; un litru de azot cântărește 1,2506 g. La răcire puternică şi presiune înaltă, azotul trece mai întâi într-un lichid incolor, cu punctul de fierbere -195,8 OC, iar apoi într-o substanţă solidă ce cristalizează în sistemul cubic şi se topeşte la -210,1OC. Densitatea azotului lichid este 0,88g/cm2. Azotul gazos are o conductivitate termică mai mică decât cel lichid.
Proprietăţi chimice
La temperaturi joase azotul este puţin activ; în condiţiile de elaborare a aliajelor azotul este un element care se combină energetic cu metalele şi metaloizii. Mai importante sunt combinaţiile hidrogenate ale azotului, în primul rând amoniacul, deoarece prin acţiunea acestuia asupra anumitor metale sau a oxizilor lor se formează nitruri-combinații, care se obţin la temperaturi ridicate şi sunt stabile la cald. Azotul şi hidrogenul. La trecerea unei descărcări electrice printr-un amestec de hidrogen şi azot se formează amoniac:N2+3H 2U2NH3; deoarece această reacţie este exotermă şi este însoţită la temperatura obişnuită de o degajare de 11,89 kcal/mol NH3, desigur prin mărirea temperaturii se va micşora concentraţia de amoniac.
Azotul şi fosforul.
Fosforul nu se combină la temperatura obişnuită; nu se combină nici prin încălziră fosforului la 3000C în azot şi în amoniac. Nitrura de fosfor – PN – se formează la trecerea unor scântei electrice prin vapori de fosfor şi azot. Nitrurile metalelor. Combinaţiile metalelor cu azotul se formează prin acţiunea azotului sau a amoniacului. Litiul, magneziul, borul şi aluminiul, în tip ce reacţionează cu oxigenul din aer se combină şi cu azotul. Litiul, calciul, stronţiul, bariul, magneziul, borul, aluminiul, pământurile rare, siliciul, titanul, zirconiul, ceriul, toriul, manganul se combină direct cu azotul prin încălzire. La încălzirea în amoniac se formează nitruri: potasiul, cuprul, bariul, magneziul, zincul, aluminiul titanul, manganul, fierul.
Întrebuinţarea azotului
Azotul pur se utilizează în umplerea lămpilor electrice. Dintre combinaţiile azotului, cea mai utilizată în tehnica este amoniacul (NH3) care se foloseşte în indusria frigului, la obţinerea gheţii artificiale, la fabricarea acidului azotic şi a îngrăşămintelor cu azot sintetic. De o deosebită importanță tehnică este acidul azotic (HNO3), utilizat pe scară largă în industria chimică. Se mai foloseşte la fabricarea coloranţilor, a medicamentelor, obţinerea explozivilor.
