Biserica Ortodoxă
Reprezentarea răsăriteană a botezului lui Isus Hristos
Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă), este o comunitate de credință creștină. Creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe naționale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naționale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică.
Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho – drept, corect) și δοξα (doxa – slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se deci literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.
Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.
Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (greco-ortodoxă) s-a produs o separare în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă . În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι – catolică sau „sobornicească”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credinței (Ορθόδοξια – ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.
Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.
Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.
Dogma ortodoxă
Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament. Conducătorul („capul”) ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade ecumenice recunoaște un același Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la bază dragostea, căci „Dumnezeu este iubire”, I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) și este reluat în scrierile teologilor ortodocși, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită și arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei ipostasuri (persoane) ale Sfintei Treimi, care s-a coborât pe pământ și s-a întrupat ca om, și-a jertfit viața și a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat și îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înțelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf. Atanasie cel Mare: „Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să poată deveni dumnezeu”. Prin vorbă și faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) și a scos în evidență din cele zece porunci două, dar care cuprind totul și care îl fac pe cel ce le îndeplinește să le facă în mod automat și pe restul: dragostea de Dumnezeu și de aproapele („El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii.”, Matei 22, 37-40).
Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiția Bisericii și pe trăirea vieții religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înțeleasă. Se acordă o mare importanță Sfintei Împărtășanii, eveniment în urma căruia credincioșii se unesc spiritual și material cu Iisus Hristos.
Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire (teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se face și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade pe de o parte, și catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una: ortodocșii consideră că Biserica este formată din mulțimea credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca și clădire și ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viața duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul cel bun”.
Conform istoricului Eusebiu, creștinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima mențiune scrisă privind martiriul unor creștini pe teritoriul românesc datează din anul 290 și se referă la doi mucenici răsăriteni, Epictet și Astion. Trăirea în spiritul învățăturii lui Iisus a devenit însă mod de viață și pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor românești. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulți sfinți și mucenici, ultimul dintre aceștia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind sărbătorit pe 3 decembrie).
Diferențe confesionale
Față de Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene
Bisericile vechi-orientale (care își păstrează în titulatura oficială numele „ortodox”, dar nu sunt comuniune liturgică cu Biserica Ortodoxă și nu se consideră o parte constituentă a acesteia) s-au despărțit de ortodoxia răsăriteană în secolul al V-lea, refuzând să accepte cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic, de la Calcedon, precum și pe cele care au urmat. Ele sunt Biserica Coptă, Armeană, Siro-iacobită, Etiopiană, Eritreană și Indiană.
Diferența principală este una ce ține de hristologie. Biserica Ortodoxă susține, conform hotărârilor Sinodului de la Calcedon, că Hristos are două naturi (φισισ – firi), omenească și dumnezeiască, „nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate și neschimbate”. Bisericile necalcedoniene contestă această învățătură, fie într-o formă radicală numită monofizitism (Dumnezeu fiind considerat a avea o singură natură/fire, cea dumnezeiască), fie într-o formă mai moderată numită miafizitism (Dumnezeu fiind considerat a avea o singură natură, dar compusă).
Deși începând cu secolul al XX-lea se poartă un dialog teologic susținut între Biserica Ortodoxă și cele vechi-orientale, momentan el nu a dus la nici un rezultat acceptat universal de către cea dintâi.
Față de Biserica Anglicană
Deși la începutul secolului al XX-lea se considera că diferențele dogmatice păreau să fi dispărut, vorbindu-se chiar de o iminentă unire între ortodoxie și anglicanism, în urma evoluțiilor acestuia din urmă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a ajuns la o serie de poziții ireconciliabile, nemaiputându-se vorbi de un crez comun. Pe lângă amplificarea în anglicanism unor învățături de credință (neo)protestante, diferendul fundamental cu ortodoxia este dat de viziunea diferită a anglicanilor în privința hirotoniei femeilor și a acceptării homosexualității.
Față de Biserica Catolică
Între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică există o sumă de deosebiri doctrinare. Cele mai cunoscute dintre ele poartă numele de punctele florentine. Acestea sunt:
- nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă, toți arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – sunt considerați egali);
- nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură greșită, cu profunde implicații teologice);
- nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime cât și a celei fermentate);
- nerecunoașterea existența Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de mijloc între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).
Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:
- infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană infailibilă, indiferent de poziția eclezială pe care o deține);
- harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);
- neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că toți oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate; ulterior, prin conlucrare – συνεργια – cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);
- thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților – din a cărui supra-abundență, consideră Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, – precum și indulgențele (Biserica Ortodoxă consideră că virtuțile sunt personale și nu pot fi „împrumutate” sau „dăruite”; mântuirea este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
- celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se facă înainte de hirotonia acestora);
- practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită afundare, ce simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în formula filioque („și de la Fiul”), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul Credinței definit de cele șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan Ioan, 15 26, în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază faptul că trimiterea nu este același lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că în mod obligatoriu El ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă în realitate un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este de altfel normal să se procedeze – apare întrebarea că de ce Iisus Hristos odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare și între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma că cele Trei Persoane sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că în epoca în care s-a formulat doctrina filioque Vestul era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuși în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăblițe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat ordin să fie așezate pe pereții Catedralei Sfântul Petru din Roma.
Față de Biserica Luterană
- nerecunoașterea tezei lui Luther Sola Scriptura (Biserica Ortodoxă alătură învățăturilor Bibliei și predania sau tradiția bisericească);
- respingerea tezei Sola Fide – îndreptățirea doar prin credință (Biserica Ortodoxă consideră că mântuirea este o conlucrare divino-umană, care implică atât credința corectă a omului – orthodoxia, cât și aplicarea corectă a acestei credințe – orthopraxia);
- nerecunoașterea desființării preoției sacramentale (sfințitoare) din luteranism;
- nerecunoașterea desființării monahismului (călugăriei);
- nerecunoașterea a doar două Taine, botezul și euharistia, în luteranism (Biserica Ortodoxă are șapte taine principale – botezul, mirungerea, cununia, preoția, spovedania, împărtășania și maslul, – dar nu reduce în mod absolut numărul lor la acestea, la ele adăugându-se alte „ierurgii”, precum sfințirea apei sau aghiasma, monahismul, înmormântarea etc.)
Biserica Suediei are un episcop care este lesbiană, în timp ce bisericile ortodoxe privesc homosexualitatea drept păcat și nu permit femeilor să devină preoți sau episcopi.
Față de Biserica Calvină (reformată)
În plus față de diferențele amintite mai sus, ce privesc Luteranismul, Biserica Ortodoxă respinge credința calvină în predestinarea omului (potrivit căreia destinul omului este predestinata de om , fără a se putea schimba ) și susține libertatea deplină a acestuia de a își alege singur propriul destin .
Față de Bisericile neoprotestante
Pe lângă deosebirile esențiale arătate mai sus privind învățăturile Sola Scriptura și Sola Fide, mai există o multitudine de diferențe, care variază în funcție de denominația neoprotestantă. Dintre acestea, amintim:
- cinstirea Fecioarei Maria ca Născătoare-de-Dumnezeu (întemeiată pe Luca 1:42 și practica Bisericii primare);
- închinarea la icoane, chipuri ale lui Iisus Hristos, Maicii Domnului și ale sfinților, considerate de Biserica Ortodoxă un simbol al persoanei reprezentate; astfel, închinarea nu se adresează materiei icoanei, ci celui reprezentat;
- închinarea la moaștele sfinților (Biserica Ortodoxă consideră că aceștia, asemeni lui Hristos în Schimbarea la Față, și-au preschimbat și transfigurat întreg trupul, prin lucrarea harului dumnezeiesc, acesta devenind astfel nestricăcios; închinarea la sfinți este, astfel, o cinstire a lui Dumnezeu, prezent prin harul dumnezeiesc din acele oseminte sau moaște).
- Biserica Ortodoxă respinge interpretarea simbolică a Euharistiei, considerând că pâinea și vinul se preschimbă la Liturghie în adevăratul trup și sânge al lui Hristos.
- Biserica Ortodoxă practică botezul copiilor, bazându-se pe obiceiul Bisericii primare, când o întreagă familie, indiferent de vârsta membrilor săi, se convertea la creștinism, dar acceptă și botezul adulților.
Unele grupări neoprotestante acceptă căsătoria între homosexuali (considerată un păcat de Biserica Ortodoxă și, de majoritatea bisericilor neoprotestante).
Biserica ortodoxă în ziua de azi
Există astăzi 14 biserici ortodoxe locale autocefale și 2 autonome, aflate între ele în comuniune euharistică; mai sunt, de asemenea, una a cărei autocefalie este parțial recunoscută și 5 cu autonomie parțial recunoscută. O serie de comunități ortodoxe, datorită unor probleme canonice, se află în afara acestei comuniuni liturgice, dar împărtășesc aceeași credință dogmatică (vezi lista de mai jos).
Bisericile Ortodoxe aflate în comuniune
Mai jos sunt enumerate bisericile autocefale ortodoxe aflate în deplină comuniune, în ordinea onorifică dintre acestea. Unele dintre ele conțin eparhii autonome sau semi-autonome, enumerate alături de bisericile la care sunt subordonate.
Biserici autocefale (de sine stătătoare):
- Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului
- Patriarhia Alexandriei și a toată Africa
- Patriarhia Antiohiei și a tot Răsăritul
- Patriarhia Ierusalimului și a toată Palestina
- Biserica Ortodoxă Rusă
- Biserica Ortodoxă Sârbă
- Biserica Ortodoxă Română
- Biserica Ortodoxă Bulgară
- Patriarhia Georgiei
- Biserica Ciprului
- Biserica Ortodoxă Greacă
- Biserica Ortodoxă Albaneză
- Biserica Ortodoxă Poloneză
- Biserica Cehiei și Slovaciei
Biserici autonome (cu organizare de sine stătătoare, dar al căror primat este ales de o biserică autocefală):
- Biserica Sinaiului (autonomă, în cadrul Patriarhiei Ierusalimului)
- Biserica Finlandei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului)
Un statut aparte are Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, semi-autonomă, înființată în 1922 printr-un decret al Patriarhului Moscovei, care, de-a lungul vremii a păstrat comuniunea euharistică doar cu Patriarhia Sârbă și Patriarhia Ierusalimului, dar și (până în 2007) cu o serie de Biserici aflate în afara acestei comuniuni (Bisericile de stil vechi din Grecia, România și Bulgaria). În 17 mai 2007, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a reunit cu Patriarhia Rusă.
Biserici parțial recunoscute
- Biserica Ortodoxă din America (autocefală, recunoscută doar de bisericile rusă, bulgară, georgiană, poloneză și ceho-slovacă) (include o serie de arhiepiscopii și episcopii autonome, recunoscute doar de Biserica Ortodoxă din America)
- Biserica Japoniei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Moscovei; recunoscută doar de aceasta)
- Biserica Ucrainei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Moscovei; recunoscută doar de aceasta)
- Biserica Estoniei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului; recunoscută doar de aceasta)
- Arhiepiscopia Ohridei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Sârbe; recunoscută doar de aceasta)
- Mitropolia Basarabiei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Române; recunoscută doar de aceasta)
Comunități ortodoxe care nu se află în comuniune cu cele de mai sus
O parte din aceste comunități s-au despărțit de una din bisericile autocefale menționate anterior pe motive administrative; în cazul lor, ele se suprapun peste o eparhie deja existentă a bisericii de care s-au separat (Patriarhia Bulgară a Patriarhului Simeon; Patriarhia Ucraineană a Patriarhului Filaret; Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală; Biserica Ortodoxă Bielorusă Autocefală; Biserica Ortodoxă Macedoneană – MPK; Biserica Ortodoxă Muntenegreană). Altele s-au despărțit din cauza unor diferențe de interpretare și aplicare a tradiției și canoanelor (Bisericile Ortodoxe de stil vechi din Grecia, România, Bulgaria etc.)
Există și alte numeroase grupări care se autointitulează ortodoxe, precum, în România, „Biserica Creștinilor Ortodocși Tradiționali a Valahilor de Pretutindeni” a lui Ioan Preoteasa.
Critici
Deși s-a considerat păstrătoarea dreptei credințe, biserica ortodoxă, dar și reprezentanții ei au săvârșit anumite fapte reprobabile, cel puțin din punctul de vedere al criticilor. Astfel uciderea savantei Hypatia din Alexandria este atribuită unui grup de creștini copți, instigați de Chiril, patriarhul Alexandriei. Același Chiril din Alexandria poate fi considerat și unul din promotorii antisemitismului: pentru a pune capăt conflictelor dintre creștini și evrei, decide alungarea din oraș a acestora din urmă.
În lucrarea sa, Adversus Judaeos, Ioan Gură de Aur, arhiepiscop de Constantinopol, incită la ură religioasă împotriva evreilor. Astfel, în omiliile sale scria:
„Evreii își sacrifică copii diavolului; ei sunt mai răi decat lighioanele sălbatice. Sinagoga este un bordel, un cuib de ticăloși, un templu dedicat idolatriei, o adunătura de evrei criminali,…”
Considerându-se „esența neamului românesc„, „păstrătoarea tradițiilor acestuia„, Biserica Ortodoxă Română, în perioada ascensiunii mișcărilor de dreapta, s-a raliat mișcării legionare.
sursa wikipedia
