Ciulinii Bărăganului
de Panait Istrati (comentariu și rezumat literar)
Cu titlul Les Chardons du Bărăgan, a apărut în La Revue de Paris din 1 mai – 1 iunie 1928. În acelaşi an, s-a publicat în volum aparte, la Editura Bernard Grasset.
Într-o scrisoare din 21 iulie 1928, Romain Rolland îi scria: „Am terminat de citit Ciulinii Bărăganului. O carte măreaţă. De la un capăt la altul. Dar mai ales începutul care este epic. Cea mai cu miez, cea mai desăvârşită din tot ceea ce ai scris. Măiestrie absolută. Niciodată stilul dumitale n-a fost atât de pur, de sobru şi de viguros în evocare. (Cine ţi l-a revăzut?) Este o operă definitivă. Nu-ţi pot spune cât sunt de fericit! A fost atât de frumos, când te-am văzut apărând! E încă şi mai frumos să văd, nu numai că te menţii, ci că devii mare. Iată, în sfârşit, o carte! Aproape tot restul literaturii de astăzi mă dezgustă.”
După 6 ani de la apariţie, Panait Istrati a intenţionat să-şi traducă el însuşi romanul în limba română, dar agravarea stării sănătăţii l-a împiedicat să realizeze acest lucru. A putut traduce doar primul capitol, publicându-l în gazeta Pământul, din Călăraşi, în numărul din 6 iulie 1934.
După încă nouă ani, Alexandru Talex a tradus şi restul romanului, publicându-l integral la Editura Modernă, în 1943, cu o prefaţă de Perpessicius. Problema esenţială pe care o discută este aceea dacă Ciulinii Bărăganului este sau nu un roman social: „O privire sumară ar putea aşeza Ciulinii Bărăganului în rândul acelei literaturi sociale, legată de evenimentul răscoalelor ţărăneşti din 1907. Într-adevăr: eroul autobiografic, pornit în lume, întâi în tovărăşia tatălui său şi apoi în expediţia fantastică a ciulinilor, cunoaşte în două rânduri câte ceva din aşezările şi injustiţiile sociale care au precedat răzmeriţa de la 1907.
Dar Ciulinii Bărăganului nu este un roman social, pentru că Panait Istrati n-a urmărit un studiu al aşezărilor agrare şi al condiţiilor ce aveau să ducă, în mod fatal, la răscoale, aşa cum a încercat, într-un plan redus, Duiliu Zamfirescu în Tănase Scatiu şi au izbutit domnii Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu în romanele lor. Ciulinii Bărăganului e un roman simbolic, aşa cum sunt mai toate cărţile lui Panait Istrati. Călătorul acesta neobosit, însetat de zări necuprinse, de libertate şi de prietenie, închide în povestea Ciulinilor alungaţi din urmă de furia crivăţului însăşi povestea sufletelor mânate în lume de puteri supranaturale, însăşi povestea vieţii lui.”
Într-o prefaţă care însoţea reeditarea Ciulinilor Bărăganului, în 1957, la Editura Tineretului, Mircea Zaciu era de părere că romanul „e un elogiu al copilăriei şi adolescenţei, al vârstelor încă fluide şi arzătoare, în care sufletul nu şi-a pierdut candoarea, dar se înfioară în faţa neliniştitelor revelaţii ale existenţei”.
Un punct de vedere opus a formulat Alexandru Hanţă în prefaţa la ediţia apărută în 1972, la Editura Ion Creangă: „Ar fi greşit să se vadă în Ciulinii Bărăganului o carte a copilăriei. Peregrinările celor doi copii sunt un artificiu de creaţie, un mijloc prin care sunt aduse la lumină realităţi sociale şi existenţe umane, iar nu un scop. Evenimentele sunt receptate de către o conştiinţă aparent lipsită de maturitate, care nu cercetează lucrurile şi nici nu le interpretează, ci le observă şi le comunică doar consecinţele.
Procedeul conduce la obţinerea unei suite de tablouri, de mare autenticitate, căreia tribulaţiile eroului îi procură ligamentul. Există aici un permanent contrast între seninătatea naivă a adolescentului care narează şi gravitatea întâmplărilor la care este martor sau participant. În raporturile dintre aceşti doi termeni se produce, pe de o parte, acumularea dialectică a experienţei individuale de viaţă, iar pe de altă parte tablourile evocate îşi întregesc contururile şi îşi transmit semnificaţiile.
De fapt, întregul context se ordonează în limitele unui simbol reluat în două accepţii diferite. Iniţial, mânat de mirajul depărtărilor şi de miracolele firii, copilul Matache se lasă furat de goana turbată a ciulinilor, smulşi de bruma toamnei şi purtaţi spre zări necuprinse de vântul prevestitor al iernii. Episodul este sinonim cu începutul unei existenţe zbuciumate, dezorientată şi supusă întâmplării, dar care mai păstrează încă în substanţa ei urme din poezia speranţelor.
Finalul povestirii, în această preocupare pentru rotunjimea textului, readuce din aceleaşi raţiuni, dar cu funcţii sugestive schimbate, imaginea ciulinilor care de această dată nu se mai lasă urmăriţi în fuga lor nebună, ci împing necruţător eroii spre amărăciuni necunoscute, dar bănuite. „- Încotro, Ioane? / – În lume, Matache, cu ciulinii după noi…”.
Între cele două ipostaze ale simbolului, a ciulinului fugărit şi a celui care fugăreşte, se petrece o deplasare de sensuri echivalentă cu evoluţia personajului de la ideea vieţii ca joc, nutrită de zborurile imaginaţiei copilăriei, la înţelegerea vieţii că dramă, în care se deapănă, tragic şi neştiut, antagonisme de neîmpăcat”.
