Clădirile din Lisabona au fost distruse fie de cutremur, fie de tsunami sau de incendii. Printre acestea s-au numărat palatul regal, clădirea operei, principalele edificii religioase (catedrala Santa Maria, mănăstirea carmelită, ale cărei ruine au fost conservate până azi, bisericile Sf. Paul, Santa Catarina, Sf. Vicente). Cel mai mare spital din lume în epocă, Spitalul Regal al Tuturor Sfinţilor, a dispărut în totalitate, împreună cu sute de pacienţi. Cutremurul a provocat pierderea a nenumărate opere istorice şi artistice (zeci de mii de volume ale bibliotecii regale, arhiva călătoriilor lui Vasco da Gama, picturi de Rubens şi Tizian etc.).
Reconstrucţia Lisabonei sub conducerea marchizului de Pombal.
Familia regală a supravieţuit în întregime cutremurului, regele lăsând în grija prim-ministrului, marchizul de Pombal, măsurile necesare pentru a înlătura efectele seismului şi a reconstrui capitala. Au rămas celebrele cuvintele marchizului, rostite imediat după cutremur: “Acum să-i îngopăm pe cei morţi şi să-i hrănim pe cei vii!”.
După restabilirea situaţiei, marchizul de Pombal a trecut la refacerea oraşului. Acesta a fost complet curăţat de ruine şi s-a trecut, cu ajutorul arhitecţilor şi al inginerilor, la construirea unei Lisabone noi, pe baza unor planuri arhitecturale raţionale, moderne, inspirate de filosofia Epocii Luminilor. Printre cei mai importanţi arhitecţi şi ingineri ai vremii s-au numărat Manuel da Maia, Eugenio dos Santos, Machado de Castro şi Elias Sebastian Pope. Au fost trasate străzi şi trotuare largi, activităţile economice au fost grupate pe cartiere, a fost regândită întreaga înfăţişare a noilor clădiri şi pieţe publice, au fost introduse pentru prima dată elemente prefabricate în construcţii. Reprezentativ pentru noua arhitectură este centrul oraşului Lisabona (Baixa pombalina).
S-a format astfel un nou stil arhitectural, numit “pombalin”. Un aspect interesant: marchizul de Pombal a recurs la primele teste de rezistenţă seismică: modele din lemn ale noilor clădiri erau testate prin simularea cutremurelor cu ajutorul militarilor, puşi să mărşăluiască în jurul lor!
Începuturile seismologiei. Marchizul de Pombal este considerat şi un precursor al seismologiei moderne. După cutremurul din 1755, acesta a adresat tuturor parohiilor ţării un chestionar, conţinând întrebările:
- Cât timp estimează durata cutremurului?
- Câte replici au fost simţite?
- Ce pagube s-au produs?
- Ce s-a întâmplat cu puţurile de apă şi cu fântânile?
- Care a fost comportamentul animalelor?
Răspunsurile oferite de preoţi au permis cercetarea ştiinţifică a dezastrului. Cutremurul de la Lisabona a stârnit numeroase dezbateri, ştiinţifice şi filosofice în epocă. Filosoful Immanuel Kant a realizat o monografie, Despre cauzele cutremurelor (1756), în care a avansat o teorie proprie cu privire la aceste cataclisme.
Cutremurele de pământ ne arată că, aproape de suprafaţa sa, pământule este străbătut de caverne şi că, sub picioarele noastre, galerii de mină secrete se întretaie şi se îndreaptă în toate direcţiile. Acest fapt va fi, fără îndoială, confirmat de cercetările ştiinţifice viitoare. În aceste cavităţi arde un foc permanent, sau există o substanţă combustibilă care nu are nevoie decât de puţin pentru a se aprinde şi a cutremura măruntaiele pământului, făcând ravagii.
(Immanuel Kant, Despre cauzele cutremurelor)
Aspecte mentale şi filosofice ale cutremurului de la Lisabona.
Cutremurul a avut loc în ziua unei mari sărbători religioase şi a provocat, prin numărul mare de victime şi prin prăbuşirea majorităţii edificiilor religioase ale oraşului, un adevărat şoc celor care au supravieţuit. Mulţi au pus dezastrul pe seama pedepsei divine, dificil de explicat de către teologii şi filosofii epocii, iar de aici s-au stârnit nenumărat controverse cu privire la acest subiect. Aceasta cu atât mai mult cu cât Europa se afla în plin Iluminism, curent cultural care exalta spiritul raţional. Principala problemă dezbătută de gânditorii vremii a fost cea legată de validitatea, în faţa unui asemenea dezastru, a teodiceei, doctrină filozofico-religioasă conform căreia lumea este o creaţie perfectă a divinităţii, răul are cu totul o altă origine decât cea divină iar existenţa lui nu poate pune la îndoială bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu. În această controversă s-au remarcat îndeosebi filosofii francezi Voltaire, prin Poemul despre dezastrul Lisabonei, şi Jean-Jacques Rousseau.
