Forţele motrice ale evoluţiei sunt rezultatul interacţiunii tuturor factorilor evoluţiei. Forţele motrice ale evoluţiei s-ar putea modifica şi evolua în funcţie de particularităţile substratului asupra căruia lucrează evoluţia organismelor. Cu alte cuvinte, după Zavadski şi Kalcinski (1977) are loc o evoluţie atât a factorilor cât şi a forţelor motrice ale evoluţiei.
FACTORII GENETICI AI EVOLUŢIEI
1) Ereditatea
– este o regulă în lumea vie, caracterele genitorilor transmiţându-se la urmaşi prin intermediul genelor. Unele caractere, însă, sunt rezultatul interacţiunii între genotip şi mediu a fenotipului (ex. la crustaceul Artemia salina, lungimea apendicilor diferă după salinitatea apei).
2) Variabilitatea
– este, de asemenea, o regulă, diferenţele dintre indivizii unei specii fiind determinate genetic (de ex. prin serii de gene polialele, care cauzează diferite nuanţe ale ochilor la Drosophila melanogaster). Excepţiile sunt clonele care apar la speciile cu reproducere asexuată (apomictică) – ex. albinele lucrătoare care rezultă din ouăle nefecundate depuse de matcă.
Variabilitatea rezultă din mutaţii (somatice, care nu se transmit urmaşilor sau gametice, care pot fi transmise şi cresc variabilitatea populaţiei sau speciei) şi din recombinări genetice sau restructurări cromozomiale şi genice. Numai mutaţia însă produce altele noi, fiind baza evoluţiei.
3) Viteza de succesiune a generaţiilor
– este un avantaj pentru evoluţie, deoarece generează un număr mare de indivizi, crescând şansele de apariţie şi manifestare a mutaţiilor (plantele anuale, unele insecte şi rozătoare).
4) Fluxul genic
-transferul de gene între populaţii, ce se realizează în cursul reproducerii. El modifică fondul de gene al populaţiei, creşte variabilitatea şi şansele de evoluţie.
5) Mărimea populaţiei
– trebuie să fie optimă pentru ca o mutaţie să se poată afirma. Frecvenţa de apariţie a mutaţiilor este de cca. 1/100.000 de gene/generaţie. Într-o populaţie mică, probabilitatea de apariţie a acestora este mică, iar în populaţiile prea mari, mutaţia este „ascunsă” de genele normale, „sălbatice” (se manifestă fenomenul homeostaziei genice).
6) Deriva genetică („drift”-ul genetic)
– este o modificare a frecvenţei de manifestare a unor gene sub acţiunea întâmplării (ex. în populaţiile de vulpi polare există forma normală, cu blană cafenie vara şi albă iarna, şi forma mutantă, cu blană cafenie vara şi albăstruie iarna, care se manifestă mult mai puţin frecvent. Dacă, din întâmplare, într-un areal au supravieţuit mai multe vulpi cu caracterul mutant, prin înmulţire, în câteva generaţii, vor deveni forma dominantă ca frecvenţă de manifestare, fără ca acest caracter să aibă vreun avantaj evolutiv deosebit).
FACTORII ECOLOGICI AI EVOLUŢIEI
1) Migraţia
– deplasarea populaţiei în spaţiu, sezonier, definitiv, parţial sau total, pătrunderea populaţiei într-un mediu nou favorizează realizarea fluxului genic între populaţiile care se întâlnesc astfel.
2) Izolarea geografică (ecologică)
– favorizează deriva genetică prin fragmentarea populaţiei.
3) Suprapopularea şi lupta pentru existenţă
– au aceeaşi semnificaţie ca în teoria darwinistă clasică.
4) Ecotonurile
– sunt zone de trecere între două ecosisteme diferite (ex. silvostepa este un ecoton între pădure şi stepă). Ele favorizează tendinţa speciilor de a trece dintr-un ecosistem în altul, acestea fiind astfel supuse presiunii mediului, apărând variaţii noi, care pot determina, în timp, evoluţia speciei.
5) Selecţia naturală
– acţionează la nivelul fenotipurilor prezente în populaţie, alegându-le pe cele mai avantajoase în condiţiile de mediu date. Astfel sunt selectate şi genotipurile valoroase (care conferă rezistenţă la boli, lipsa de hrană, o prolificitate mărită, capacitate de ripostă la atacul prădătorilor, în anumite condiţii de mediu).
