Pedeapsa excluderii atrăgea după sine o alta. „Monitorul oficial”, 155, din 1 iulie, acelaşi an, publica următorul comunicat: după ce Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice fusese sesizat printr-o adresă de „faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul său de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească…” – prin care se făcea cunoscut faptul că Ion Creangă „nu poate ca pierzând a sa demnitate de preot să mai figureze în corpul didactic” şi anunţa că „l-a destituit, cu începere de la 1 iulie, din postul de institutor” la clasa I de la Şcoala sucursală Nr. 1 de băieţi din Iaşi. Faţă de această situaţie, revizorul şcolar Anton Naum informează ministerul că s-a luat legătura cu Primăria, care urma să ia în primire școala „din Sărărie de la destituitul Ion Creangă. Cu această ocaziune sunt dator a vă referă: ca institutore, acest om era neimputabile. Şcolița sa, mică dar populată, întrunea calităţile de dorit; acolo corpul şi inteligenţa erau deopotrivă cultivate, precum probează rapoartele delegaţilor care au asistat la examenul din urmă”.
Aşadar, Creangă rămâne, la vârsta de 35 de ani, cu un copil de crescut, fără nici o slujbă și fără adăpost, întrucât caterisirea a impus şi scoaterea lui din locuinţa pe care o avea ca diacon la mânăstirea Golia. Stare disperată ce îl determină să adreseze ministrului, la 31 iulie 1872, un memoriu în care îl ruga să asculte “justificarea”, ca replică la acuzaţiile ce i se aduceau, ataşând memoriului “copia exactă de pe raportul îngrijitorului bisericei unde eram acum un an ca deservent; asemenea şi protestul meu adresat pretinsei jurisdicţiuni ecleziastice ce şi-a arogat atributele de a mă judeca”. În stilu-i unic şi inimitabil, chiar şi într-un astfel de text supus unor rigori aşa zicând oficiale, pe care de altfel le respectă întru totul, marele povestitor evocă faptele menite să-i probeze nevinovăţia şi să dovedească totodată „oarba persecuțiune sistematică” a cărei victimă era de mai mulți ani „pentru ideile mele de progres”. Spre a demonstra că cei ce l-au exclus din cler erau pătimaşi, părtinitori şi, în ultimă instanţă, imorali ei înşişi, între altele Creangă rememorează: „Cu cinci ani în urmă răutatea şi corupţiunea unui călugăr a făcut ca eu, împreună cu unicul copilaş al meu, să fiu abandonat de soţia mea pentru totdeauna, rămânând văduv, şi că pentru această faptă imorală şi scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr, nu mi s-a făcut nici o satisfacţiune morală din partea superiorilor ecleziastici”.
În 1874 Titu Maiorescu, devenit ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, reintegrează pe Ion Creangă în învăţământ la “Şcoala primară de băieţi nr. 2” din suburbia Păcurari-Iaşi. Două din clădirile închinate pentru şcoală în această perioadă se mai păstrează şi azi: casele din strada Banu nr. 14 şi strada Săulescu nr. 8 din Iaşi.
Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când parohul Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, an LXV, nr. 4-6, articolul “Centenar Creangă – Sentimentul unei datorii”. Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decât să arate că “plecarea lui Creangă din preoţie, ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni personale, care au fost mai puternice” şi în nici un caz unor abateri grave sau a unei credinţe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare.
Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru, în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusiv al directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi și al unor preoți de la mai multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia mitropolitană nr. 3690 din 20 iunie 1993, semnată de IPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „ţinând cont de marea sa contribuţie la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim rădăcinile creştine ale culturii noastre prin colaborarea strânsă între toate instituţiile statului român şi prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor şi păstrător de primă mărime a fost şi este Biserica Ortodoxă Română…”.
”A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop – Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.
Hainele preoţeşti ale lui Creangă pot fi văzute şi astăzi la muzeul de la Mânăstirea Golia. Au cel puţin 130 de ani. Dar parcă vin din adânc de mileniu…
Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar ”Junimea”, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi. El a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.
