Veselă disponibilitate faţă de ceea ce-i oferea viața
O legendă aflată în circulaţie cu privire la Caragiale se referă la ingratitudinea faţă de prieteni şi la instabilitatea sentimentală. Caragiale a avut mereu, ce-i drept, o atitudine de veselă disponibilitate faţă de ceea ce-i oferea viața și o tendință de a-și lua în ușor obligațiile. Poate că această dispoziție se datora situației sale familiale: de la 18 ani, când i-a murit tatăl, a fost singurul susţinător material al mamei şi surorii sale, ambele lipsite de venituri, străduindu-se toată viața să nu le lipsească nimic. În momente de strâmtoare financiară, Caragiale își aconta salariul întreg pentru a le putea trimite celor de acasă sumele cerute.
Pe de altă parte, legenda instabilității lui sentimentale are oarece urme de adevăr, devenind celebră, din cauza notorietății protagoniștilor, povestea seducerii Veronicăi Micle, într-un moment în care relațiile ei cu Eminescu se răciseră. Însă rătăcirile sentimentale încetează cu totul după căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burelly, scriitorul dovedindu-se un straşnic familist, extrem de afectuos, un tată cu principii morale inflexibile, preocupat de educația copiilor săi și de viitorul lor profesional. Și-a recunoscut de la bun început fiul dobândit înaintea căsătoriei, pe Mateiu, pe care l-a crescut în propria casă. A avut două fiice cu Alexandrina, care au murit de mici, în 1892; ulterior, a mai avut doi copii, cărora le dă, spre amintire, numele părinţilor săi, Luca şi Ecaterina. Poate și ca urmare a exemplului patern (în cazul lui Mateiu, ca o reacție ostilă la tipul de literatură scris de acesta), ambii fii devin scriitori.
Obligat fiind să obţină adesea bani pentru o familie tot mai numeroasă, Caragiale a căutat mereu o slujbă la îndemână, încercând să împace preocupările sale literare cu munca aducătoare de bani. De la 20 de ani a fost redactor de gazetă, găsindu-şi repede specialitatea în proza satirică şi în divertismentul cultural de bună calitate. A fost gazetar aproape toată viaţa, colaborarea cea mai memorabilă (şi îndelungată) fiind aceea de la „Timpul”, între 1878 şi 1881, într-o echipă care-i mai cuprindea pe Eminescu şi pe Slavici şi unde cei trei scriitori, exasperaţi de neglijenţele de expresie din presa vremii, se hotărâseră să scrie o Gramatică română în colaborare; Caragiale ar fi trebuit să scrie, în calitatea sa de mare şlefuitor al frazelor, Sintaxă. Dacă în tinereţe este un gazetar apropiat liberalilor, mai târziu, apropiindu-se de Titu Maiorescu şi de Junimea, scrie la gazetele conservatorilor, fără a se angaja însă politic prea serios și rezervându-și dreptul de a scrie din nou pentru liberali, dacă nevoia îl va împinge. Spre sfârșitul secolului și în primul deceniu de după 1900, cedează mirajului și se înscrie în partide „alternative”, cu rol de mediator pe scena politică: Partidul Radical al lui George Panu și Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Niciunul nu i-a adus demnități în stat.
„Comediile domnului I.L. Caragiale”, text esenţial semnat de Titu Maiorescu
Dacă avem impresia că piesele lui Caragiale au fost primite întotdeauna rău de un public refractar sau ignorant, ne înşelăm. Caragiale îşi făcuse un nume în cercurile literare ale Capitalei cu traducerea în versuri a unei tragedii franţuzeşti pentru Teatrul Naţional, în 1878. Comedia ”O noapte furtunoasă”, jucată în 1879 pe scenă, este atacată de gazetele liberale şi scoasă de pe afiş de un director neînţelegător, Ion Ghica, dar este publicată cu mândrie de revista „Convorbiri literare”, care va da pentru Caragiale una dintre cele mai frumoase bătălii literare ale sale.
Văzând în el un mare talent, Maiorescu îi adresează gesturi de prietenie și îi face multe înlesniri, numindu-l în 1888 director la Teatrul Naţional (un director ghinionist, pe care l-au boicotat actorii, având și probleme la alegerea repertoriului). Mai important decât asta, îi pregăteşte succesul capodoperei ”O scrisoare pierdută”, care este citită, înaintea premierei, de către autor (excelent interpret al propriilor texte), în diferite cercuri, ultima oară chiar la Curtea regală. Carol I şi Elisabeta vor participa la premieră, iar triumful va fi zdrobitor şi unanim. Chiar şi adversarii politici ai junimiştilor vor recunoaşte valoarea artistică şi chiar pertinenţa reprezentării satirice a prezentului pe care îl trăiau. Atunci când, anul următor, piesa ”D’ale carnavalului” a căzut la Naţional din cauza unui complot al cronicarilor dramatici invidioşi, presa de bună credinţă a reacţionat, iar Titu Maiorescu, a cărui autoritate literară se afla la zenit, a scris un articol esenţial, „Comediile domnului I.L. Caragiale”, care a fixat sus renumele autorului şi a amuţit detractorii din presă. Dramaturgul s-a simţit pe deplin răzbunat prin această apologie; drept dovadă, articolul lui Maiorescu a fost aşezat în chip de prefaţă a volumului de Teatru publicat în 1889 . De pe la 1890, aproape întreaga presă literară (cu excepția inamicilor de cursă lungă, precum Al. Macedonski) căzuse de acord cu privire la valoarea incontestabilă a scriitorului.
