De la proza despre bere la meseria de berar
Caragiale a scris schiţe numeroase despre bucureşteni toropiţi de căldură care sorb din halbele de bere la mese, în aer liber, făcând politică cu gura încleiată, dar cu mult aplomb. Dar nu a oferit doar proză despre băutorii de bere, ci s-a lansat, în ultimul deceniu al secolului XIX, în meseria de berar. Unii pot vedea în asta o înjosire voluntară a scriitorului, care se consideră insuficient preţuit de contemporani şi alege o meserie mai pe gustul (primitiv) al acestora. În 1891, Academia Română respinsese de la premiere volumul său de Teatru, cu pretextul că piesele nu dădeau dovadă de suficient patriotism. De fapt, liberalii D.A. Sturdza şi B.P. Haşdeu (acesta, devenit mai târziu un prieten al dramaturgului) îl „pedepsesc”, la acea dată, pe un adversar politic, partizan al conservatorilor. Nemulţumit de situaţie, Caragiale va rupe relaţiile cu Titu Maiorescu şi cu „Junimea”, care nu îl apăraseră destul, după părerea sa. În acest context, sătul de puţinătatea câştigurilor din gazetărie, scriitorul intră în berărie. Spera, poate, că va câştiga la fel de bine ca prietenul său, criticul socialist C. Dobrogeanu-Gherea, antreprenor de succes al restaurantului din gara Ploieşti timp de decenii, care îşi făcuse o stare frumuşică pe aceleaşi căi. Din păcate, berăriile pe care le deschide în anii următori, pe Gabroveni, Şelari şi în Piaţa Teatrului – cu nume precum „Tunelul Caragiale”, „Berăria Academică Bene Bibenti” sau „Gambrinus” – nu au succes.
Faptul că scriitorul putea deschide acum berărie după berărie se datorează încetării, în oarecare măsură, a grijilor sale financiare. În 1885 murise Ecaterina Cardini-Momolo, vară a mamei lui Caragiale, o milionară cu întinse proprietăţi; moştenitorii se confruntau însă cu mai multe cereri ale unor necunoscuţi de a fi consideraţi şi ei urmaşi ai „Momuloaiei” (cum îi spunea scriitorul). Procesele pentru reglementarea moştenirii au durat aproape douăzeci de ani. În acest timp, Caragiale a beneficiat de un fel de rentă de la veniturile moşiilor mătuşii, însă în cuantum insuficient. Aşa încât colaborările la gazete rămân la fel de numeroase: „Moftul român” (revistă scoasă de el însuși în 1893 și 1901), „Vatra”, „Gazeta poporului”, „Ziua”, „Foaia interesantă”, „Epoca literară”, „Evenimentul”, „Universul”. Colaborările devin mult mai des proze decât articole de opinie; scriitorul produce proză scurtă cu o ușurință remarcabilă, scriind și câteva capodopere nuvelistice în acest timp.
În 1901 apare remarcabilul volum ”Momente”, care consacră un tip și o lume. Interesant este că, în mai multe schiţe din volum, autorul se inserează ca personaj, „nenea Iancu”, el însuşi un bucureştean însetat, ca toți ceilalți, aflat în căutarea unui amic. Scufundat în propria lume, Caragiale își devine propriul exponent: iată un alt sens al „îmburghezirii” scriitorului, devenit berar și personaj de cafenea. Să nu uităm totuși că „nenea Iancu” din schiţe este un participant marginal la veselia celor din carte: nu le vorbeşte bine limba, nu le împărtăşeşte pasiunile politice, e un tip mai degrabă moderat şi rezervat, care se plimbă prin mulţime fără să-i aparţină întru totul.
Ultimul capitol: exilul
Odată lichidat procesul de moştenire şi urmaşii puşi în posesie, Caragiale se mută, împreună cu familia, la Berlin. Şi această plecare în străinătate a fost citită ca un exil voluntar al unui scriitor sensibil, jignit de indiferenţa contemporanilor. Fără a considera emigrarea aceasta o banalitate, trebuie spus că plecarea lui Caragiale din ţară nu este una traumatizantă (ca în cazul Herţei Müller, de exemplu). El însuşi îi scria unui prieten, amuzându-se să întoarcă pe dos clişeul despre pâinea amară a străinătăţii:„Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar nenea!” . Pur şi simplu, scriitorul alege un loc frumos şi curat, cu o climă agreabilă şi cu acces la toate avantajele civilizaţiei, unde să locuiască împreună cu familia sa. Acest loc este, la 1904, Berlinul, unde Caragiale se fixează în elegantul cartier Wilmersdorf, din sud-vestul capitalei germane.
Petrece cu prietenii de aici, în primul rând cu prietenul mai tânăr Paul Zarifopol (ginerele lui Dobrogeanu-Gherea), stabilit pe atunci la Leipzig, alături de care ascultă concerte, bea bere Pfungstädter, discută despre literatură și face haz de caraghioslâcurile presei române care îi parvenea la Berlin. Până a reveni la scris, se preocupă de cele ale casei: îşi creşte copiii într-o atmosferă plăcută, veselă, încurajatoare, întreţine o vie şi spirituală corespondenţă cu prietenii rămaşi în ţară (C. Dobrogeanu-Gherea, Ranetti-Roman, Alceu Urechia, Barbu Delavrancea) pe care se repede destul de des să-i vadă, la Sinaia, la Iaşi, la Bucureşti. Prin 1907 se reapucă să scrie cu tot dinadinsul literatură, trecând la basme parodice, istorii apocrife și naraţiuni sapienţiale de inspiraţie orientală. O dată, se fotografiază îmbrăcat în costum albanez, pe chilim, cu fes pe cap, dar având în spate o bibliotecă grea de manuscrise, semn că opţiunea sa nu antrenează vreun esenţialism de tipul „întoarcerii la origini strămoşeşti”, ci este ochirea complice a unui estet cu gust pentru contrafacerea istorică. Scrie capodopere precum ”Pastramă trufanda”, ”Calul dracului” şi ”Kir Ianulea”, prin care redeschide dosarul lumii sale de personaje, făcându-i acum genealogia şi coborându-se la 1800, în epoca fanariotă, pentru a descoperi urmele aceleiaşi mentalităţi gregare, vesele, zurbagii, pe care o ştampilase atât de convingător peste psiheea naţională în Momente. Noile texte sunt adunate în volumul ”Schiţe Nouă”, din 1910.
În 1912, la împlinirea a 60 de ani, refuză să fie sărbătorit, deşi invitaţiile curg, din partea a nenumăraţi colegi din ţară. Gestul este unul de o modestie suverană, venit parcă din partea unui scriitor care nu mai are nimic de dovedit, și tocmai de aceea respinge omagiile prea sunătoare. Chiar şi în lipsă, companiile teatrale, societăţile de scriitori şi revistele literare îl sărbătoresc la unison: Caragiale este acum cel mai mare scriitor român în viaţă, un clasic a cărui absență de la sărbătorire îi marchează și mai puternic autoritatea. Într-o consternare generală, moare subit la 9 iunie 1912. Rămăşiţele pământeşti îi sunt aduse în ţară şi înhumate în cimitirul Şerban Vodă la 22 noiembrie 1912. Urmând visele de pace domestică ale lui Caragiale, familiile Caragiale, Zarifopol și Gherea se reunesc la Sinaia începând cu 1915, într-un fel de societate literară liberă. Însă războiul, ruina financiară, moartea în 1920 a patriarhului Dobrogeanu-Gherea, iar în 1922 a lui Luca Ion Caragiale vor pune capăt aventurii. Paul Zarifopol, devenit un critic ascultat în anii 1920, inițiază în 1930 o ediție critică remarcabilă, încă neegalată, din care publică patru volume. Dar Paul Zarifopol moare în 1934 și el, tot la 60 de ani, ca și marele său prieten. Iar descendentul lui Gherea, Alexandru, fondator al PCR, este executat la Moscova, în 1937, în timpul prigoanei staliniste, făcând astfel în mod tragic legătura și cu istoria politică zbuciumată a secolului XX, pe care Caragiale nu a mai apucat s-o trăiască.
