Serbările de la Putna din 1871
Cu ocazia împlinirii a patru veacuri de la sfinţirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această prăznuire să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ştefan cel Mare, faţă cu situaţiunea actuală critică, decide amânarea festivităţii pe 15/27 august 1871”.
La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a Serbările de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ţine, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiţii: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric naţional al lui Ştefan cel Mare” şi la momentul 1470, și „să nu facă aluziuni intenţionate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor urma să decidă cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol (viitorul mare istoric român), pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societăţii „Junimea” din Iaşi. La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broşură şi că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ştefan cel Mare”.
Marea serbare de la Putna a început efectiv la 14 august 1871. La ea au participat circa 3000 de români din toate teritoriile locuite pe atunci de aceștia: Principatele Unite (numite oficial România, din 1862), Bucovina, Transilvania și Banat. Printre ei se aflau figuri ilustre ale intelectualității: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, Alexandru D. Xenopol, George Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi și alții. În dimineața zilei de 15 august, în fața mulțimii adunate la mănăstire, Ioan Slavici a rostit o alocuţiune adecvată momentului comemorativ. S-a oficiat apoi Sfânta Liturghie, după care egumenul Arcadie Ciupercovici a ținut o predică în care a evocat, printre altele, gloria străbună şi semnificaţia serbării. Mihai Eminescu relata, în numărul din 22-25 august 1871 al Curierului de Iaşi, că „eminentul preot ştiu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simţit inima noastră mişcându-se de patriotism şi însufleţire”. După slujbă, tânărul Alexandru D. Xenopol şi-a rostit discursul festiv, în care spunea printre altele: „Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile şi simţirile noastre înapoi şi totuşi, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fie ce faptă a lui Ştefan cel Mare e cu atâta mai măreaţă, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună la mormântul lui…” Apoi fost intonat un imn solemn de Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri, în interpretarea corului studenţesc reunit cu cel al seminariştilor şi al elevilor din Cernăuţi şi Suceava. A urmat apoi ospățul mulțimii venită la hram, care a durat până seara. În a treia zi a serbărilor, pe 16 august, egumenul mănăstirii a dat citire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare”, apoi a avut loc ceremonia depunerii urnei votive de argint pe mormântul lui Ştefan cel Mare. În sunetul clopotelor, procesiunea a pornit spre biserica mănăstirii, purtând prapurii, stindardele, flamurile, epitafurile şi urna însăşi, pe care este gravată inscripţia: EROULUI, ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENŢEI ROMÂNE, SCUTULUI CREŞTINĂTĂŢII, LUI ŞTEFAN CEL MARE, JUNIMEA ROMÂNĂ ACADEMICĂ. MDCCCLXX. În urnă de argint, având o greutate de peste 7 kg, s-a pus, în mod simbolic, pământ din toate provinciile româneşti. În amintirea evenimentelor din 1871 de la Putna, egumenul de atunci al mănăstirii, Arcadie Ciupercovici, a ridicat o cruce în incinta mănăstirii, cruce care se mai păstrează și astăzi în dreptul portalului sudic al pridvorului bisericii, cu inscripţiile originale.
În secolul XX
Alte restaurări ale mănăstirii au avut loc în 1902, când s-a refăcut acoperișul bisericii după planurile arhitectului Karl Romstorfer, și, mai recent, în perioada 1961-1975. În 1982 au început lucrările de refacere a casei domneşti din incinta Mănăstirii Putna. În 1926, la iniţiativa Cercului studenţesc „Arboroasa” din Cernăuţi, a fost ridicat în incinta Mănăstirii Putna bustul lui Minai Eminescu, în amintirea primei serbări a românilor de pretutindeni şi a primului congres studenţesc, care avuseseră loc aici în august 1871, şi la organizarea cărora marele poet avusese o contribuţie esenţială. Bustul poartă semnătura sculptorului Oscar Han, iar pe soclu sunt săpate în marmură emoționantele versuri ale poetului: „Ce-ţi doresc eu ţie / Dulce Românie… / La trecutu-ţi mare, / Mare viitor!”
Legende legate de Mănăstirea Putna
În memoria populară s-au păstrat mai multe legende în legătură cu Mănăstirea Putna, unele dintre acestea fiind consemnate și de cronicarii moldoveni, îndeosebi de către Ion Neculce (în anexa sa la Letopisețul Țării Moldovei: O samă de cuvinte. Una dintre aceste legende spune că odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastrul se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Vițeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urților, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ștefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munți, se rătăcise prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, l-a îndemnat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu să-i ajute la toate treburile lui”.
O altă legendă, consemnată tot de Ion Neculce, spune că atunci când s-a hotărât să aleagă locul pe care avea să fie ridicată mănăstirea, Ștefan-Vodă a tras cu arcul dintr-un vârf de munte, iar unde a căzut săgeata, acolo s-a zidit sfântul lăcaș. Și în prezent se mai păstrează un fragment din trunchiul unui paltin, în care se spune că s-ar fi înfipt săgeata lui Ștefan-Vodă.
