Pictura bisericii
Distrusă în timpul luptelor pentru domnie dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, pictura originală s-a încercat a se reface abia în secolele XVIII-XIX când s-au zugrăvit în pridvor câteva chipuri de sfinţi. Dorinţa de a reda Putnei strălucirea de odinioară, când era „tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală şi pre dinăuntru şi pre denafară” (cronicarul Ion Neculce), a început să prindă contur abia în anul 1972 când mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a binecuvântat proiectul de refacere a picturii din biserica mare a mănăstirii, pe baza unui plan iconografic întocmit de părintele Sofian Boghiu. Ca o proorocie peste veacuri, hotărârea mitropolitului de a încredinţa pictarea ctitoriei Voievodului Ştefan cel Mare acelora care vor picta mai întâi Paraclisul, s-a împlinit la 10 iulie 2001, când, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pictorii Mihail şi Gavril Moroşan au trasat primele linii la nouă frescă. Fii ai Bucovinei, pictori de categoria I-a, cu numeroase lucrări în ţară şi străinătate, fraţii Mihail şi Gavril Moroşan au împodobit biserica cu frumoase chipuri, scene şi compoziţii pe fondul foiței de aur. Stilul neobizantin, cu acorduri cromatice deosebite, compoziţiile inedite, sunt câteva din caracteristicile noii picturi.
Iconostasul ce împodobeşte biserica a fost realizat în anul 1773 din lemn de tei şi tisă. Executat de meşteri locali din porunca şi cu osteneală mitropolitului Iacob Putneanul, iconostasul este sculptat în stil baroc târziu. A fost restaurat.
Sfintele moaşte
În altarul bisericii sunt păstrate cu multă evlavie părticele din moaştele Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, Sfânta Ana – mama Maicii Domnului, Sfântul Ierarh Alexandru, Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Ierarh Vavila, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Rafael, Sfântul Mucenic Ghedeon, Sfântul Serafim de Sarov şi degetul arătător al Sfântului Daniil Sihastru, iar în pronaos, craniul Sfântului Ierarh Ghenadie aşezat într-o frumoasă raclă sculptată.
Muzeul mănăstirii
Muzeul Mănăstirii Putna este poate cel mai bogat şi valoros din ţară, păstrând multe obiecte de la Ştefan cel Mare, mănăstirea fiind renumită prin tezaurul sau de broderii, ţesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult. Muzeul Mănăstirii Putna, reamenajat în anii 1976 şi 2004, se află în partea de vest a incintei, alături de Paraclis. Aici se păstrează o parte din tezaurul artistic şi istoric al mănăstirii, constând în manuscrise (Tetraevanghele, Psaltiri, cărţi de învăţătură, Leastvițe, Psaltichii) şi broderii realizate în atelierele mănăstirii (epitafuri, acoperăminte pentru sfintele vase, pocroveţe, dvere, valuri de tâmplă, acoperăminte de morminte, veşminte preoţeşti), cărţi de cult şi de învăţătură, odoare bisericeşti (sfinte vase, cruci ferecate, icoane, cădelniţe, candele), obiecte din ceramică, etc.
Printre odoarele de mare preţ se numără icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului adusă, după tradiţie, din Constantinopol în 1472 de către Doamna Maria de Mangop, soţia Sfântului Voievod Ştefan şi craniul Sfântului Ierarh Ghenadie, mare făcător de minuni, ferecat în argint aurit şi dăruit mănăstirii de ctitorul ei în anul 1488.
Necropola domnească
Concepută dintru început că necropola domnească, biserica Mănăstirii Putna adăposteşte paisprezece morminte din care trei sunt voievodale, aparţinând familiei Mușatinilor. Lucrat din porunca sa, cu doisprezece ani înainte de strămutarea la veşnicele locaşuri, mormântul Binecredinciosului Voievod Ştefan se află în partea de sud a gropniţei. Alături este mormântul Doamnei Maria Voichița (†1511). Pe latura de nord se află alte trei morminte: cel al Doamnei Maria de Mangop (†1477) şi ale fiilor Bogdan (†1479) şi Petru (†1480). Pronaosul adăposteşte mormintele Domnitorului Bogdan al III-lea (†1517) – fiul lui Ştefan, al Mariei (†1518) – fiica, al Domnitorului Ștefăniță (†1527) – nepotul lui Ştefan şi cel al Doamnei Maria (†1529) – soţia lui Petru Rareş. În pridvor se află mormântul mitropolitului Moldovei Teoctist I (†1477), cel care l-a uns ca Domn pe Ştefan cel Mare la locul numit Direptate, iar în partea opusă sunt mormintele mitropolitului Iacov Putneanul şi ale părinţilor acestuia, Adrian ieroschimonahul şi Mariana monahia.
După tradiţie, în exteriorul bisericii, partea sudică, lângă Sfântul Altar, se află mormântul Sfântului Ierarh Ilie Iorest, călugăr putnean ajuns mitropolit al Ardealului, unde a mărturisit credinţa ortodoxă în vremea prigoanei calvine. Revenit la Putna după ani grei de temniţă, s-a mutat către cele veşnice la 12 martie 1678.
Lângă acesta se află cripta Mitropolitului Isaia Băloșescu, cel care a construit la sfârşitul secolului XVIII, la Cernăuţi, celebrul Palat Mitropolitan al Bucovinei, transformat astăzi în Universitate.
Locul în care rugăciunea a scris istorie
Dotată dintru început cu atelier de caligrafie – scriptoriu (în care călugării, instruiţi în şcoala vestitului caligraf Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ, copiau cărţi de cult şi din scrierile Sfinţilor Părinţi), cu atelier de broderie (în care se lucra cu fir de aur şi de argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase) şi cu o celebră scoală de muzică psaltică condusă de Eustatie Protopsaltul, Mănăstirea Putna va deveni în scurt timp un renumit centru al artei şi culturii medievale sud-est europene în secolele XV-XVI. Mai târziu, viaţa duhovnicească, culturală şi artistică a mănăstirii a avut din nou o perioadă de mare înflorire în timpul păstoririi mitropolitului Iacov Putneanul. Pentru români, Mănăstirea Putna nu reprezintă numai rugăciune, artă sau cultură, ci şi o pagină din istoria vie a neamului. Nume ca Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu trezesc şi astăzi amintirea marii serbări de la Putna (14-16 august 1871) ocazionată de împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii. Atunci Mihai Eminescu a rostit cuvintele: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale”.
Pe urna votivă depusă atunci pe mormântul Sfântului Voievod Ştefan se afla inscripţia: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenţei romane, scutului creştinătăţii, lui Ştefan cel Mare, Junimea Română Academică, MDCCCLXX”. Păstrarea conştiinţei de neam în timpul ocupaţiei austro-ungare s-a manifestat şi în 1904 când întreaga Bucovină, la iniţiativa lui Eudoxiu Hurmuzachi şi a altor intelectuali romani, a comemorat 400 de ani de la trecerea la cele veşnice a slăvitului Voievod Ştefan cel Mare, care a fost „glasul istoriei noastre, al unui neam viteaz şi nedreptăţit” (P.P.Panaitescu).
Evlavia românilor, înrădăcinată de veacuri faţă de marele ctitor de locaşuri sfinte, a făcut că actul canonizării Sfântului Ştefan ce Mare, în iunie 1992, să fie doar o recunoaştere oficială a cultului popular păstrat cu sfinţenie atâtea veacuri.
„Om ales de Dumnezeu”, „apărător al dreptei credinţe”, „ocrotitorul celor năpăstuiţi”, „stâlp neclintit al răbdării”, „neînfricat ostaş al lui Hristos”, marele Voievod a fost şi rămâne în conştiinţa poporului ca „părinte al neamului românesc”. Sfinţenia Voievodului rămâne dovedită peste veacuri şi de strânsele sale legături cu marii duhovnici ai timpului: Sfântul Ghenadie, Simeon stareţul de la Pângăraţi şi mai ales cu Sfântul Daniil Sihastru, în a cărui chilie a găsit totdeauna mângâiere, sfat şi ajutor.
Obştea mănăstirii
Mănăstirea Putna este ridicată pe o veche vatră sihăstrească, fapt dovedit şi de cercetările arheologice. La numai o jumătate de metru sub temelia vechii Case Domneşti s-au găsit oseminte „galbene şi frumoase” cu mireasmă de sfinte moaşte, a cinci călugări care s-au nevoit aici cu peste un secol înainte de întemeierea Mănăstirii Putna.
Prima obşte a fost formată în anul 1466 din călugări aduşi de la Mănăstirea Neamţ, conduşi de Arhimandritul Ioasaf, cel dintâi stareţ al Putnei. De atunci şi până în prezent viaţa monahală s-a desfăşurat fără întrerupere, în pofida ocupaţiei străine şi a prigoanei comuniste. Pentru creştini Putna a fost şi rămâne o cetate a rugăciunii şi duhovniciei, unde generaţii întregi de monahi s-au nevoit să ajungă la desăvârşire, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Monahii sunt chemaţi să se roage pentru întreaga lume şi aceasta este principala lor slujire către omenire.
Mulţumită monahilor, rugăciunea nu se întrerupe niciodată pe pământ, iar acesta este cel mai mare folos pentru întreaga lume, căci lumea dăinuie prin rugăciune. De aceea, vieţuitorii mănăstirii se străduiesc să săvârşească zilnic Sfânta Liturghie şi cele Şapte Laude.
