Părintele Constantin Bobulescu
Preotul Constantin Bobulescu (1882-1958) un cercetător al istoriei Bisericii Ortodoxe Române și al artei bisericești
Preotul Constantin Bobulescu s-a născut la 8 mai 1882 in comuna Vlădiceni din județul Iasi, fiind primul născut al preotului Ion Bobulescu și al Ilianei, născută Ștefănescu. Neamul preotului Bobulescu se trage din răzeși din Mircești, sat din ținutul Vlasluiului. Primul strămoș reținut în memoria familiei este un preot, pe nume Dimitrie, căsătorit cu o urmașă a dascălului Andrei Bob (Bobu sau Bobul), care venise în Moldova din Transilvania, s-ar părea ca urmare a represiunilor religioase prin preajma anului 1800, fenomen destul de frecvent în istoria mai multor familii moldovene.
Rămas orfan de tată de timpuriu este îngrijit de mama sa, dar și pe timpul copilăriei petrecute în Tătărașii Iașului, de bunica maternă. Bunicul patern, Ion Dimitriu-Bobulescu preot de mir în satul Dealul lui Păun de lânga Iași, i-a fost model, călăuză și ajutor în formarea lui ca preot.
Primele trei clase ale școlii primare le urmează la școala de băieți din Tătărași, iar clasa a IV-a la școala nr. 18 Aron Florian din București unde iși urmase mama și pe fratele Eugeniu, veniți mai de timpuriu.
Între anii 1896 și 1899 urmează cursurile seminarului din Roman, iar între 1903 si 1907 este student al Facultății de Teologie din București.
În ziua de 21 februarie 1908, are loc căsătoria cu Eliza-Eufrosina, fiica diaconului Teodor Stupcanu, valoros creator de muzica bisericească. Din căsătorie a avut doi copii: Constanța și Gheorghe. În anul 1908 obține licența în Teologie cu diploma nr. 4995 din 27 iunie 1908, eliberată de Universitatea din București.
Teza de licență poartă titlul “Despre Sinod din punct de vedere canonic”. Este prima lucrare pe care o publica Constantin Bobulescu. Poate că nici el și nici nimeni altcineva nu se gândea atunci că îi vor urma atâtea lucrări si publicații, prin care va aduce o valoroasă contribuție istoriei bisericești a țării noastre.
La 10 octombrie 1908 Partenie, Arhiepiscop Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Exarch al Plaiurilor, îl hirotonisește diacon în paraclisul Sfintei Mitropolii din Iași și îi dă decretul cu numărul 2157 prin care îl sacreaza Diacon desăvârșit pe seama zisei biserici cu patronul Buna Vestire din Iași.
La 13 decembrie 1911 i se eliberează Certificatul de absolvire a seminarului pedagogic din cadrul Universității din Iași, ceea ce îi va folosi în munca sa de părinte spiritual al seminarului Veniamin Costache din Iași și de profesor în cadrul aceluiași seminar.
La 29 iunie 1912 este hirotonisit preot la Cetățuia de lângă Iași, pe seama bisericii cu patronul Sfinții Trei Ierarhi, de către Prea Sfințitul Antim Petrescu, ajuns mai apoi episcop de Râmnic.
În paralel cu activitatea susținută în seminar, este interesat de istoria Bisericii Ortodoxe Române. Anul 1913 pare să marcheze momentul în care incepe să publice lucrări rezultate din aceasta preocupare, pe care a păstrat-o de-alungul întregei sale vieți. Începute desigur cu mai mult timp înainte, cercetările sale sunt acum fructificate prin publicarea primelor articole în revista Ortodoxul, a Mitropoliei Moldovei.
Cu siguranță că a avut o chemare interioară și o pasiune neobosită de cercetător, de colecționar de obiecte bisericești și de căutător de vechi inscripții și înscrisuri. La aceasta s-a adăugat stimularea și aprecierea unor oameni de mare valoare, din Iași și din București, pe care i-a cunoscut, cu cei mai mulți devenind prieten, dintre aceștia amintim în primul rând pe Vasile Bogrea.
În timp se adăuga Nicolae Iorga, G. T. Kirileanu, Mihail Sadoveanu, George Valsan și mulți alții.
Parcurgând lista de la Biblioteca Academiei Române a celor cu care s-a aflat în corespondență cu totul 85 de persoane, și văzând modul în care făcea schimbul de idei cu corespondenții săi, putem considera că, în afară de cei citați mai sus, s-a aflat în relații de bună prietenie și cu: preotul acad. Nicolae Popescu, Constantin Turcu, folcloriștii Tudor Pamfile și Mihai Lupescu, Teofil Simenschy, părintele Gala Galaction și I. D. Stefanescu.
În timpul războiului dintre 1916-1918 preotul Constantin Bobulescu acorda asistența religioasă răniților care erau îngrijiți în capela seminarului Veniamin Costache din Iași.
Îndeplinind în acest timp funcția de părinte spiritual al seminarului după ce fusese chirotesit duhovnic de către Mitropolitul Pimen la 31 octombrie 1916, el a descris în însemnarile sale, unele publicate, altele rămase în manuscris, momente din viața Iașului, devenit în acel timp capitala țării.
În timpul refugiului din 1917-1918 a avut strânse legături cu mulți oameni de seamă, adunați la Iași din toate colțurile țării locuite de români. Cu unii dintre ei a rămas în legătură și în raporturi de prietenie pe tot parcursul vieții. Astfel este cazul prieteniei cu Nicolae Iorga, Constantin Sandu-Aldea, Nadejda Știrbei și Martha Bibescu.
La 24 martie 1920 îl aflăm membru corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice, calitate confirmată printr-o scrisoare semnată de Virgiuliu Draghicescu.
La 29 octombrie 1921 este recunoscut oficial membru activ al Societății Române de Geografie.
După moartea soției, survenită la 1 februarie 1922 este numit, urmare a cererii sale de a se muta la București, ca paroh al bisericii Sfânta Ecaterina din București.
Prin adresa nr. 23 din 22 iunie 1922, semnată de directorul general al Casei Culturii poporului, Dimitrie Gusti și de directorul culturii Apostol D. Culea, i se comunica cooptarea, în calitate de colaborator, în administrația centrală a Casei. Era o recunoaștere a numeroaselor activități pe care le avea în domeniul culturii.
In timpul cât a slujit la Biserica Sfânta Ecaterina și până în noiembrie 1926 a îndeplinit și activitatea de sub-șef de birou, în cancelaria Mitropoliei a Ungro-Vlahiei – cu delegație de bibliotecar.
La 1 octombrie 1924 a trecut ca preot la Biserica Sfântul Nicolae Tabacu, de pe Calea Victoriei, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
Părintele Constantin Bobulescu a murit în seara zilei de 1 decembrie 1958. A fost înmormântat la cimitirul Ghencea Militar, ca o recunoaștere a participării lui la al doilea razboi balcanic și la primul război mondial.
El a făcut parte dintre cei câțiva oameni de suflet care, în frunte cu Nicolae Iorga, G. T. Kirileanu, Gh. Ghibănescu și Ioan Bogdan, se ocupau intens în acea epocă cu strângerea sau copierea de manuscrise și de inscripții vechi, pe unele publicându-le, spre a fi de folos studierii și scrierii istoriei țării și a istoriei Bisericii românești.
Întreaga viață se dedică muncii de adunare febrilă a inscripțiilor de la biserici, de pe obiectele de cult, precum și a însemnărilor de pe cărțile religioase. Este conștient că multe din acestea pot fi distruse sau pierdute în timp, din cele mai diverse cauze, ceea ce îl face să copieze cu râvnă, spre a le feri astfel de pierdere.
Era bine cunoscut ca autor de studii valoroase și interesante, ceea ce îl făcea să fie insistent solicitat pentru a da la tipar noi și noi lucrări, așa cum se vede din corespondența sa aflată la Biblioteca Academiei Române. A colaborat cu studii istorice, literare și folcloristice la cel puțin 26 de publicații: reviste, ziare, anuare, buletine, volume de omagii. Lista lucrărilor publicate se ridica la 80 de titluri însumand 2.200 de pagini.
Dintre lucrările sale, cele mai apreciate și folosite frecvent în bibliografia unor lucrări de specialitate amintim: Pentru pomenirea lui Alexandru cel Bun; Iașii în legatură cu aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava la 1402; Un aer sau Epitaf din 1428; Fețe bisericești din Războaie, Răzvrătiri și Revoluții; Gligorie Cornescul, Arhitect al Mânăstirii Cetățuia; Procovul; Vieți de zugravi (1657-1765) și Autobiografia lui Ghenadie Pârvulescu Arhimandritul (22 oct. 1805- 6 sept. 1873); Din Viața Mitropolitului Veniamin Costachi; Neamul, copilăria, tinerețea și epicopatul; Noi contribuții la Biografia lui Veniamin Costachi; Neamul Holbăneștilor, Lăutarii noștri. Din trecutul lor. Schița istorică asupra muzicei noastre naționale și corale cum și asupra conacarii și scrânciobului; Lăutari și hori în pictură bisericilor noastre.
Dacă între anii 1913 și 1947 a publicat, aproape în fiecare an articole sau cărți dintr-un larg evantai de domenii, cu precădere din domeniul istoriei bisericești, din 1948 remarcăm că nu mai publica decât un singur articol, în revista Mitorpoliei Moldovei și Sucevei nr. 11-12 din 1958, apărut în chiar luna morții sale, astfel încât nu avem măcar siguranța că ar fi văzut exemplarul din revistă, care includea articolul sau Gligorie Cornescu, arhitect al mânăstirii Cetățuia.
Această lungă perioadă în care n-a publicat se poate ușor explica prin mersul vremurilor, deloc favorabil studiilor de istorie bisericească. Dar asta nu înseamnă că în toți acești ani Constantin Bobulescu nu a lucrat la studiile sale.
Probabil văzând cum șansele de a publica sunt tot mai reduse și-a pus problema dacă mai merita să facă efortul de a mai redacta noi lucrări, pentru care avea strâns destul material. În prima jumătate a anului 1947 a fost de mai multe ori vizitat de Simion Mehedinți, pe care îl cunoștea din anii refugiului de la Iași. Acesta l-a îndemnat să continuie să scrie. El i-a urmat sfatul scriind si punând în ordine vastul material adunat în decursul unei întregi vieți. Manuscrisele nepublicate au ajuns, după decesul său, unele la Biblioteca Academiei Române, iar altele în păstrarea familiei.
Preotul Constantin Bobulescu rămâne un reprezentant de seamă al stăruinței reieșite din mediul religios pentru cercetarea istoriei și artei românești.
sursa: crestinortodox
[button link=”https://referate.wyz.ro/wp-content/uploads/2013/06/P%C4%83rintele-Constantin-Bobulescu.7z” color=”black” newwindow=”yes”] DOWNLOAD 7zip[/button]
