Plugușorul
Pluguşorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adânci rădăcini în spiritualitatea românească, pluguşorul este o colindă; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obţinerea pâinii. Plugul, ornat cu hârtie colorată, panglici, şervete, flori, pe care se punea, eventual, şi un brad, era o prezență nelipsită în cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezență simbolică, în cadrul urăturilor care li se adresează oficialităţilor.
Pluguşorul se recită din casă-n casă în Ajunul Anului nou, seara, sau până în dimineaţa Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenţi, ca şi acum. Dar se spune că, mai demult, îl practicau numai bărbaţii în puterea vârstei. Izolat (în judeţele Botoşani şi Galaţi) este consemnată şi prezența femeilor în ceată. În general, se practică în cete mici, de 2-3 inşi. Mai demult, se ura şi în cete mai mari, care îşi alegeau un vătaf. Recitarea textului este însoţită de sunetul clopoţeilor, al buhaiului şi de pocnetul bicelor. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar şi instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar şi pocnitori şi puşcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în care se desfăşoară obiceiul. Unii cercetători leagă obiceiul de începutul primăverii, când se sărbătorea, mai demult, Anul Nou. Odată cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune că a migrat şi obiceiul. Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnaţi, pentru care se mulţumea.
În prezent, pluguşorul este mult utilizat pentru felicitarea autorităţilor şi intens mediatizat, ca şi majoritatea obiceiurilor de iarnă. Pe la case, în sate şi la oraşe, se practică în cete mici, de copii, până în dimineaţa Anului Nou. În unele locuri se mai practică Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flăcăi. Dar în Moldova, Muntenia şi Nordul Dobrogei acesta a fost înlocuit de buhai. În dimineaţa Anului Nou, ca o continuare a Pluguşorului, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă seminţe de grâu, porumb sau orez prin case şi peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina („Sănătate! Anul Nou!”), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent însă s-a generalizat formula de la Sorcovă, prezentă, iniţial, în centrul Moldovei: „Să trăiţi/ Să-nfloriți/ ca merii, / ca perii, / În mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / De toate-ndestulată!”.
Irozii
Irozii sunt, de asemenea, un obicei tradiţional de Crăciun, vechi de 2000 de ani. De regulă cu Irozii merg din casă în casă grupuri de câte şapte persoane care întruchipează fiecare câte un personaj. Personajele sunt întruchipate de tineri costumaţi special pentru a reda cât mai exact realitatea. Irod este îmbrăcat într-un costum roşu cu o coroană pe cap, preotul cu patrafir şi cruce, ciobanul are bundă de oaie, iar craii în costume de diferite culori cu coifuri pe cap şi înarmaţi cu săbii. Sceneta jucată de colindători redă momentul în care cei trei Crai de la Răsărit ajung în Palestina pentru a-l cinsti pe pruncul Iisus cu aur, smirnă şi tămâie. Cătana îi raportează regelui că a prins trei oameni străini. La întrebările lui Irod, aceştia răspund că au plecat, călăuziţi de o stea, să îl caute pe împăratul care tocmai s-a născut. Irod răspunde că el este singurul împărat, după care spune în versuri cum a ordonat el tăierea celor 14.000 de prunci. Colindul are şi o parte în care Irod şi cei trei Crai se duelează cu săbiile, fiecare susţinându-şi poziţia în legătură cu adevăratul împărat, sunt despărţiţi de personajul care îl interpretează pe cioban. În final, colindătorii cântă împreună şi urează sărbători fericite gazdei. Sunt recompensaţi, de obicei, cu o sumă de bani, colaci, mere şi nuci. Tinerii merg cu Irozii toată noaptea dintre Ajun şi Crăciun, şi parcurg distanţe destul de mari pentru a colinda cât mai multe case.
Sorcova
Sorcova are și alte conotații, cum ar fi: “Arată ca o sorcovă”, referire la o femeie care se îmbracă caraghios, împopoțonat sau care se machiază strident; “dus cu sorcova”, referire la o persoană suspectată de colectivitate că ar avea tulburări neuropsihice, sau face unele comentarii sau afirmații aiurea.
Însă în tradițiile de sute de ani ale țăranului român, sorcova are o altă semnificație, una ce ține de structura sufletească, de datini și așteptările pe care le are gospodarul de la noul an: să fie un an bogat, să fie sănătos el și familia lui, animalele din curte să fie sănătoase, vacile și oile să fie sănătoase, să dea lapte. Cu sorcova și în zona Hârlăului, merg mai ales copiii, însă și adulții atunci când merg pe la rudele apropiate, la părinți, nași, vecini sau prieteni. Unii vin în dimineața de 1 ianuarie, de sfântul Vasile cu semănatul, și de fapt ei vin cu sorcova, în loc de a atinge gazdele cu rămurica înverzită (bățul împodobit) ei aruncă semințe (înlocuite cu orez decorticat, obicei ce încalcă datina, deoarece semințele date în bătătură, sau pe pragul ușii gazdei, imită semănatul din toamnă a grâului sau semănatul din primăvară. Însă cum semnificația s-a pierdut, rămâne doar obiceiul).
În vechime de Sfântul Andrei se lua o rămurică din măr, se punea în apă și se înverzea. Acum se folosește o ramură de copac, un băț, care se împodobește cu hârtie colorată și beteală. Alături de plugușor, colindatul, mersul cu steaua, semănatul, sorcova este puternic înrădăcinată în cultura populară. Numele de „Sorcova” ar fi originar din etimologie bulgară, „surov” și înseamnă verde fraged (verde crud). Aceasta este o aluzie la ramura abia îmbobocită. Această sorcovă, era considerată o baghetă magică, prin intermediul căreia se oferă celui sorcovit sănătate, vigoare, putere. Folcloristul Lazăr Șăileanu spunea că numele de „Sorcova” ar veni din slavul Soroku, adică 40, de aici obiceiul din vechime, ca cel sorcovit, să fie pe timpul declamării sorcovei, atins de 40 de ori. Interesant că esența sorcovei este asemănătoare tuturor regiunilor folclorice ale țării, cu unele adăugiri, însă urarea propriu zisă este aceiași.
Colindele de Crăciun
Sunt religioase şi laice. Cele religioase sunt colindele Domnului (În drum spre Vitleem, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor) şi colindele Sfinţilor (Colindul Crăciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion).
În general, capitolul teologiei creştine, cu puternice influenţe de factură populară, este preferinţa celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum ‘Steaua sus răsare’, ‘În oraşul Vitleem’, sau ‘Trei crai de la Răsărit’. Colindele laice (sau lumeşti) sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă, adresându-se unor membri ai familiei sau ai comunităţii: colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat şi milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de însurăţel, etc.
