„Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat” (Facerea 19:8); „Iar ei au cunoscut-o pe ea și și-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineață” (Judecatori 19:25). Prin urmare, cunoașterea dobândită de cei doi e posibil să fie cea sexuală. Astfel, abia după ce au dobândit această „cunoaștere” și au părăsit Edenul, Adam și Eva au avut copii. Cuvântul „eden” provine din sumerianul „edin” („sălașul celor drepți”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) în akkadiană. „Cei drepți” erau zeii sumerienilor iar sălașul acestora poate fi planeta lor, adevărata lor casă. Dumnezeul biblic se plimbă prin grădina acestui loc, ceea ce înseamnă că într-adevăr locuia acolo. Adam și Eva erau primii oameni iar Dumnezeu, tatăl lor, era conducătorul lumii. Enki și Inanna erau primii copii ai lui An, conducătorul lumii. Observăm că Tatăl ceresc i-a interzis doar lui Adam să se atingă de fructele cunoașterii: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” De unde rezultă că „fructul oprit” ar putea fi chiar virginitatea surorii sale. Șarpele, cel care a convins-o pe Eva să păcătuiască, este unul dintre simbolurile lui Enki, iar prezența sa în text nu pare a fi întâmplătoare. Termenul biblic pentru șarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „nhsh”, ce înseamnă „a afla, a descifra”. Prin urmare, „nahash” s-ar putea traduce și „cel care află, cel care descifrează”, un epitet care i s-ar potrivi perfect lui Enki, zeul înțelepciunii și al inteligenței. Chiar s-a descoperit o tăbliță de lut de acum 4.200 de ani, aflată în prezent la British Museum, pe care este înfățișat Enki în Grădina Edenului. Nu lipsesc din peisaj Pomul Cunoașterii și șarpele. Conform Bibliei doar Adam este izgonit, Eva urmându-l de bunăvoie, întocmai ca în mitul sumerian al violului: „De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden”; „Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden”. În 3:20 se spune că „a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viața, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.” Iar Inanna a fost cunoscută peste tot în lume ca maAdam-Evama zeilor și a oamenilor. Coasta din care Eva a fost creată reprezintă un joc de cuvinte. În sumeriană, „ti” însemna și coasta, și viața. Unul dintre epitetele Inannei era Ninti, care se poate traduce atât „doamna vieții”, cât și „doamna coastei”. Iar în Biblie, soția lui Adam a devenit atât cea nascută din coastă, cât și cea numită „viață”. Din povestea lui Adam și a Evei nu lipsește agresiunea sexuală despre care aminteau numeroase mituri din întreaga lume. Textul gnostic Apocriful lui Ioan susține că Eva a fost violată de către căpetenia arhonților (îngeri decăzuți). Același lucru se găsește și în Despre obârșia lumii, unde nu doar această căpetenie a violat-o, ci și alți îngeri decăzuți: „Și aceștia au făptuit lucruri fără băgare de seamă și au venit la ea. Au prins-o și și-au aruncat sămânța pe ea (…) nu au spurcat-o în mod firesc ci dezgustător, pângarind pecetea primei sale voci (…) Stapâniile și îngerii lor au pângărit-o în toate felurile”.
Există câteva asemănări între povestea lui Adam și a Evei și mitul egiptean al lui Geb și Nut. Numele Adam provine din termenul „adama”, care înseamnă „pământ”. Lucru logic, de altfel, ținând cont că a fost făcut din pământ, în versiunea Bibliei. Numele Geb înseamnă în egipteană „pământ” și provine din cuvântul sumerian „gi”, ce are aceeași semnificație. Și Geb, și Adam, și-au numit cel de-al treilea fiu Seth. Ambii au avut câte doi fii aflați în conflict, în ambele familii unul ucigându-l pe celalalt din pricina aceluiași motiv, gelozia. Fiul ucis al lui Adam era pastor, iar cel al lui Geb era reprezentat mereu cu cârja de pastor în mână. Am văzut că Geb din această legendă era Enki al sumerienilor, de unde rezultă că Adam din cartea Facerii nu este primul om, ci primul fiu al zeului suprem. Un indiciu în această privință ni-l oferă și gnosticii setieni, pentru care unul dintre eoni era Adama, al cărui fiu, Seth, s-a încarnat în tâmplarul Iisus. Pentru gnostici, Adama și Seth erau entități superioare, nu primii oameni, la fel cum îi considerau de altfel și restul popoarelor, care îi numeau zei. Kabbala evreilor susține că prima ființă creată de Dumnezeu se numea Adam Kadmon.
Aceasta era o entitate pur spirituală, care a fost aruncată în lumea materială, la fel ca Sophia gnosticilor, divizată în milioane de suflete. Poveste care ne amintește de rebelul Nommo al dogonilor, ce a fost tăiat în bucăți și împrăștiat pe tot Pământul.
Dacă Adam este în realitate Enki, atunci Biblia ne poate ajuta să aflăm adevărata poveste a exilului sau pe planeta noastră. Despre rasa extraterestră condusă de Anu știm că a folosit Terra ca laborator, dând naștere pe cale genetică tuturor speciilor de animale. După ce l-a detronat pe Alalu și a preluat conducerea imperiului, Anu și-a luat în serios rolul de lider. Printre multele probleme din imperiu se află și cea a „grădinii zoologice” Terra. Cineva trebuia să se ocupe în continuare de experimentele genetice biologice. Era nevoie de o minte într-adevăr sclipitoare, un individ super-competent, foarte inteligent și… de încredere. Neștiind cine dintre supușii săi îi era fidel și cine loial fostului împărat, Anu nu putea risca să ofere o planetă întreagă oricui. Prin urmare, s-a hotărât să-l creeze pe viitorul biolog-șef pe cale genetică.
Biblia ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe Adam din țărâna Pământului. Termenul ebraic „adama”, din care provine numele personajului biblic, inițial nu se referea la orice fel de sol, ci la cel roșu-închis. Un cuvânt asemănător, akkadianul „adamatu” înseamnă tot „pământ roșu-închis”. Culoarea roșie este numită în ebraica „adorn”. Toate aceste trei cuvinte își au rădăcina în cuvântul „dam”, care înseamnă „sânge”. În plus, cuvântul akkadian „tit” („țărână, lut”), sinonim cu ebraicul „adama”, provine din sumerianul „tiit”, care înseamnă „ceea ce este cu viață”. În ebraică, „tit” se traduce prin „noroi” și are ca sinonim cuvântul „bot”, ce are aceeași rădăcină cu „beta” („ou”). Prin urmare, acea „tărână” se referă în realitate la un ou sau un ovul. Iar fabricarea unei ființe în acest mod ne duce cu gândul la o concepție artificială, în laborator, sau fertilizare în vitro. Astfel, numele Adam se poate interpreta în mai multe feluri: „cel al Pământului”, „cel făcut din sol roșu-închis”, „cel făcut din sânge” sau „cel făcut din ovul”. De ce a fost necesară crearea sa în laborator? Pentru a obține rezultate pozitive în cercetările biologice, era nevoie de un individ extrem de inteligent, ceea ce am putea numi astăzi un geniu. Cum această inteligență poate fi creată în laborator, procesul a fost realizat fără bătaie de cap. Totuși, de ce nu a fost ales un individ inteligent deja existent în acel moment pentru a ocupa această funcție? De ce a fost necesară crearea unuia în laborator? Pentru că Anu nu vroia doar un ins deosebit de inteligent, ci și unul de încredere. Și cine poate fi mai de încredere dacă nu un fiu?
Vechiul Testament spune că, după ce l-a facut pe Adam, Domnul „a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul Enki și Anu în Grădina Edenului ființa vie”. În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să manânce sânge „pentru că sângele are în el viață” (12:23). Acea „viață” din sânge ne duce cu gândul la ADN și la celulele care îl conțin. Dacă ADN-ul este „suflarea de viață” adăugată lui Adam, cui îi aparține? Fără îndoială, creatorului său. „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (1:26), „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (1:27). Aceste afirmații ne sugerează nu doar faptul că Anu a folosit propriul său ADN, copilul conceput artificial devenindu-i cu adevărat fiu, ci și faptul că acest copil era o clonă a împăratului. Experimentul a dat roade, Enki dovedindu-se a fi într-adevăr foarte inteligent, lucru ce i-a facut pe strămoșii noștri din mai toate culturile să-l considere zeul înțelepciunii și al inteligenței. Preotul egiptean Manethon, citat de neoplatonicianul Iamblichus, scria despre Enki, pe care îl numea Thoth, că înțelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească”. El era considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei și al calendarului.
Ca Enki (Adam) a fost creat pentru a se ocupa de experimentele biologice de pe Pământ ne dovedește tot Biblia. În Consiliul Zeilor, Anu a spus: „Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!”. Cu alte cuvinte, să conducă Pământul și animalele de pe el. Dupa ce „omul” a crescut, tatăl său l-a dus într-o „grădină” „ca s-o lucreze și s-o păzească.” Aici se aflau „tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat”, iar Tatăl a adus „toate fiarele câmpului și toate păsările cerului” pentru ca fiul său să le numească. „Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice”. Adică Adam studia animalele într-un loc special amenajat, un fel de rezervație artificială. Pentru a se ocupa de „laboratorul” Terra, avea nevoie întâi să învețe tot ce trebuia să știe într-un „mini laborator” pe planeta natală, grădina pe care „s-o lucreze și s-o pazească”. „A păzi” mai are și sensul de „a veghea” care, la rândul său, e sinonim cu „a observa”. Așadar, e clar rolul lui Adam (Enki) în „grădina” Edenului.
Despre acest „mini laborator”, Sfântul Ioan Damaschin scria în capitolul 11 din Dogmatica că „este situat în partea de răsărit, mai sus decât tot pământul (modelul uneia dintre cele șapte minuni ale lumii, grădinile suspendate din Babilon – n.a.). Are o climă temperată și este luminat de un aer foarte fin și curat, acoperit cu plante veșnic înflorite, plin de miros de bună mireasmă, umplut de lumină, depășind noțiunea oricărei frumuseți și podoabe simțite; un ținut cu adevărat dumnezeiesc și o locuință vrednică de cel făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Iar Vasile cel Mare, considerat de asemenea sfânt de către Biserica creștină, nota în Exaimeron că „acolo a sădit Dumnezeu raiul unde nu era sila vânturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii și patru vremi ale anului, nu grindină, nu trăsnete care aprind, nu volburi, nici trăsnete care lovesc, nici înghețare de iarnă, nici umezeală de primavară, nici înfocare de vară, nici uscăciune de toamnă (climat artificial – n.a.)… Acolo floarea nu puțină vreme strălucește… Buna mireasmă este fără de soț, frumoasa vopseală veșnic strălucește…
