În Ugarit se credea că „asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mielușelul ei, așa era și inima lui Anat frântă pentru Baal”. În Bocet la dispariția lui Dumuzi, Inanna spunea:
„Zac precum juncana care muge –
Stau precum oaia behăind după mieluțul ei,
Zac precum juncana care muge –
Stau precum capra behăind după ieduțul ei.
În sanctuarul din adâncuri – îl voi căuta!
În sanctuarul din înalturi – îl voi căuta!
Eroul, stăpânul meu, pe unde-i ? – mi-e gândul doar la el!
Ah, cel flamând de mine – mi-e gândul doar la el!”
Spre surprinderea tuturor, fata s-a hotărât să îl urmeze în exil. În Coborârea zeiței Istar în Infern, text descoperit de George Smith în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, zeița a venit la poarta către lumea cealaltă (Terra):
„Ishtar bătu la poartă, stăruind:
– Portarule, portarule, grăbește
Și porțile deschide mai curând!
Nu pregeta, portarule, o clipă,
Ci lasa-mă să intru în țara ta,
Căci altfel, dacă vrerea ți-e haină,
Din temelii le-aș dărâma ușor.
Voi smulge ușa mare din canaturi,
Voi frânge balamale, prag, zăvor,
Și porțile cu laturi multe, grele,
Să le dobor, nu mi-ar fi mult prea greu.
Voi izbăvi din închisoarea morții,
Și-aceștia pe cei vii îi vor mânca –
Și astfel morți în număr mult mai mare
Decât cei vii, pe lume-atunci ar fi!
– Din plaiuri mari, celeste, o, zeița
Ishtar, în poarta grea nu ciocăni!
Spuse portarul. Merg să dau de veste
Zeiței Ereshkigal, stăpâna mea!”
După ce a primit aprobarea de a o lăsa să treacă, împreună cu instrucțiuni suplimentare, paznicul i-a cerut Inannei (Ishtar) ca la fiecare dintre cele șapte porți să lase câte unul dintre obiectele sale. Astfel, zeița a renunțat, rând pe rând, la coroană, cercei, șirag de perle, găteala scumpă de la piept, brâul cu piatra nașterii, brățările de la mâini și de la picioare și veșmintele din partea de jos a trupului. Renunțarea la toate aceste obiecte însemna de fapt renunțarea la toate însemnele sale regale, implicit la titlul de prințesă și statutul de moștenitoare a tronului. Dezmoștenită și goală, Ishtar a trecut pe partea cealaltă, unde a fost legată de zeița Ereshkigal, din acest lucru înțelegându-se interdicția și pentru ea de a se întoarce acasă. Ceea ce nu conta absolut deloc, văzându-se din nou în brațele iubitului său. „Sora ta, Isis, venit-a la tine desfătându-se cu iubirea ce-ți purta”, spune un pasaj adresat lui Osiris din Textele Piramidelor. „și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plasmuite, până la împlinirea veacului”, afirma lucrarea gnostică Despre obârșia lumii. Aici, ea i-a devenit soție, după cum relatează și mitul lui Enlil și Ninlil, primind titlul Ninki („doamna Pământului”) sau, mai pe scurt, Ki („Pământul”). Incașii au păstrat și ei în legendele lor acest episod: zeul suprem, Soarele, și-a trimis pe Terra fiul și fiica (care erau nu doar frați, ci și soț și soție) ca să traiască printre muritori.
Enki nu a fost exilat singur pe Terra, ci alături de câțiva dintre adepții săi. Pentru tibetani, zeul cu gânduri nedemne s-a prăbușit din Cer alături de câțiva complici, tot la fel de lipsiți de delicatețe ca și el. Cartea Apocalipsei din Noul Testament susține că „a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toata lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12: 9). Creștinismul consideră că o treime din populația planetei sale l-a însoțit în exil, luându-se după citatul din aceeași Apocalipsă „iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ” (12:4). Episcopul spaniol Alphonso de Spina susținea prin secolul al XV-lea ca 133.306.668 este numărul exact al îngerilor decăzuți, bazându-se în această afirmație doar pe propria imaginație. Pentru greci, Kronos (Enki) a fost însoțit de frații săi, 11 titani, trei ciclopi și trei hekatonchiri. Pe o tăbliță descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, Dagon (identificat deja cu Enki) era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. În conformitate cu aceasta tăblița, Cartea lui Enoh susține că 200 de îngeri Veghetori conduși de Azazel (același Enki) au fost pedepsiți din pricina sexualității. În capitolul 10, Dumnezeu i-a cerut arhanghelului Mihail să-i lege pe aceștia timp de 70 de neamuri pe câmpiile Pământului. Pedeapsa exilaților diferă în cadrul aceleiași cărți, capitolul 18 susținând că Veghetorii au fost întemnițați pentru 10.000 de ani iar, în capitolul 20, arhanghelul Uriel relevându-i lui Enoh că șapte îngeri au păcătuit și vor fi înlănțuiți timp de 10 milioane de ani. Din faptul că acești „îngeri” erau numiți Veghetori înțelegem că aveau aceeași ocupație ca și conducătorul lor: de supraveghetori sau observatori ai experimentelor biologice. Astfel înțelegem și cine erau Igigi („ochii Pământului”), zeitățile minore ale mesopotamienilor, numite „zei decăzuți” în Enuma Elish, pe care Enki le-a instigat la revoltă.
Conform legendelor sumeriene, odată ajuns pe planeta noastră, Enki a construit orasul Eridu („casa departe construită”), astăzi Tell Abu Shahrain (în Irak), numit și Urudu („locul mare?”) sau Nunki („pământul Prințului”), a cărui umbră „se întinde peste Mlaștina șarpelui”. Mulți arheologii confirmă miturile, considerând Eridu cel mai vechi oraș din lume. Din lista regilor sumerieni reiese același lucru: primii doi conducători divini ai lumii, Alulim și Alalgar, au domnit în Eridu, domniile lor totalizând 18 sar, adică 64.800 de ani. Biblia ne mai oferă un indiciu în identificarea lui Enki cu Adam. Daca Eridu era orașul în care au locuit Enki și familia sa, unul dintre urmașii lui Adam, stră-strănepotul lui Seth, se numea Iared, adică „cel din Eridu”.
Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, tatăl său: să îi răpească ce avea mai de preț, adică tronul. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a pus la cale un plan. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și Ordinea Lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său. Planul a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ și jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăsluiește în Orion cu un anotimp în cer și un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicație pentru egiptologi. Însă răspunsul se găsește la sumerieni: Osiris (Dumuzi) a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ și jumătate pe planeta natală. O poveste asemănătoare întâlnim și la vechii greci unde Persefona, zeița lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, și jumătate de an în lumea de jos, alături de soțul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris (Dumuzi) și l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soției acestuia, Persefona.
Care a fost adevăratul motiv al exilării lui Enki ? Acuzația de viol nu poate sta în picioare, din moment ce „victima” și-a urmat „agresorul” și chiar s-a căsătorit cu el. Orice tribunal pământean i-ar da câștig de cauză acuzatului, darămite unul „ceresc”. Prin urmare, acuzația de viol a fost doar pretextul prin care Consiliul zeilor și-a motivat decizia exilării. Cert este că această hotărâre s-a datorat relației sexuale dintre Enki și Sud. Însă de ce acest lucru i-a deranjat atât de mult pe împăratul An și pe ceilalți zei din Consiliu?
În creștinism, Lucifer a fost izgonit pe Pământ deoarece a încercat să-i ia locul tatălui său. Pentru hitiți, Alalu a fost detronat și exilat pe planeta noastră, întocmai ca la azteci, unde Quetzalcoatl l-a aruncat pe Tezcatlipoca pe Terra pentru a deveni el noul conducător al lumii. Însă, după cum am vazut, fiul nu a încercat să-și detroneze tatăl. Motivul real pentru care Anu și-a gonit fiul a fost teama de a-și pierde tronul. Grecii susțineau că Uranus, care putea vedea viitorul, și-a exilat copiii deoarece știa că unul dintre ei îl va detrona. Egiptenii aveau o variantă mai apropiată de adevăr, Plutarh relatând că motivul pentru care Ra a împiedicat-o pe Nut să nască era teama de o uzurpare a propriei sale puteri. Conform acestei variante, Ra nu se temea, precum Uranus, că unul dintre copiii săi îi va lua tronul, ci un nepot. Scandinavii relatau un lucru asemănător: Loki și copiii săi au fost alungați din Asgard (lumea zeilor) pe planeta noastră din cauza unei profeții care spunea că zeii vor fi distruși de către aceștia. Surprinzător sau nu, Biblia ne oferă aceeași variantă. „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să manânce și să trăiască în veci!”, spunea Domnul în timpul procesului. Zeii l-au izgonit pe Adam (Enki) de teamă că el ar putea gusta din pomul vieții… Ce ar putea fi acest pom? Evident, tot o metaforă, la fel ca pomul cunoașterii. A mânca din pomul vieții înseamnă a crea viața. Sau, cu alte cuvinte, a face un copil. Teama zeilor că Adam ar putea gusta din pomul vieții după ce a mâncat din cel al cunoașterii nu este decât teama de nașterea unui copil în urma relațiilor sexuale dintre cei doi. Acesta este motivul pentru care a fost exilat doar Adam, nu și sora sa: au fost despărțiți pentru a se împiedica astfel relațiile sexuale ce ar duce la nașterea unui copil. Egiptenii susțineau acelasi lucru: Geb și Nut au fost despărțiți de către Ra. Însă planul zeilor a fost dat peste cap de decizia Evei de a-și urma alesul inimii.
De ce le era teamă zeilor de acest copil? Deși Enki era primul său fiu, împăratul Anu îl prefera pe Enlil, mezinul. Pe acesta îl considera mâna sa dreaptă, și îl dorea urmaș al său la tron. Însă, conform legilor, fiul cel mare primea tronul și, după el, primul său fiu. În cazul în care noul împărat nu avea fii, moștenitor al tronului devenea fratele său mai mic. Dacă Enki putea fi scos din ecuație, fiind trimis pe Pământ, nu același lucru se putea spune despre un eventual fiu al acestuia, care ar fi devenit moștenitorul de drept al imperiului. Mai ales dacă ambii părinți ai săi ar fi fost copiii lui Anu, nu ar fi existat niciun dubiu că acel copil ar fi fost urmașul împăratului. Iar Enki și Ninhursag nu erau doar copiii lui Anu, ci chiar clonele lui. Prin urmare, un copil al lor ar fi devenit din punct de vedere genetic identic cu împăratul, ceea ce i-ar fi eliminat din cursa pentru tron pe ceilalți pretendenți, care ar fi avut o parte din genele lui Anu. Și cum Enlil trebuia să moștenească imperiul conform dorinței conducătorului lor, Enki nu trebuia să aibă moștenitori. Dar inevitabilul s-a produs, mult temutul copil făcându-și apariția în cele din urmă…
