Coerența celor ce credem este o parte importantă a justificării opiniilor. Susținătorii teoriei corespondenței adevărului acceptă coerența ca pe o cale importantă pentru a afla care credințe sunt adevărate și care sunt false. Cu toate acestea, ei neagă că adevărul constă numai în coerența credințelor. Mai degrabă, susțin că rigurozitatea credințelor este o cale importantă de a descoperi dacă credințele noastre corespund cu o realitate independentă.
Teoria pragmatică și pragmatismul.
„Metafizica este un subiect mai mult curios decat folositor” (Charles S. Peirce)
Pragmatismul – orientare filosofică afirmată pe terenul gândirii americane a avut ca reprezentanți mai de seamă pe Charles S. Pierce (1839-1914), J. Dewey (1859-1952), W. James (1842-1910), F.C.S. Schiller (1864-1937). Acesta încearcă să legitimeze interesul pentru utilitatea adevărului venind cu soluții ce vor să pună de acord spiritul uman cu dificultățile experienței cotidiene. Pragmatiștii au arătat că în adaptarea sa la mediul natural și social, omul se află în fața unor situații problematice – care sunt stări obiective ale activităților umane încărcate cu derută, nesiguranță, confuzie, căutări care solicită judecată din partea omului. Viața este astfel văzută de către pragmatiști ca o continuă transformare a situațiilor problematice în situații neproblematice, rezolvate.
„Pragmatic înseamnă conform acțiunii, în serviciul practicii, orientat spre conexiunea disponibilităților personale și a consecințelor acțiunii. Aceasta nu trebuie să conducă la confuzia între pragmatic și practic: pragma (gr.: acțiune) și prattein (gr. practiktikos, referitor la acțiune) se deosebesc și prin faptul că practic se leagă și de praxis (practica, spre deosebire de teorie), tinzând mai mult către acțiunea comportamentală, etică. În acest sens, istoricește, pe filiera kantiană a rațiunii practice, s-a ajuns treptat la delimitarea unui tip de raționalitate, definit nu doar în sens etic – comportamental, ci și acțional în genere, ceea ce a condus la praxiologic (teoria acțiunii eficiente). Într-o abordare istorică, pragmatic redă grecescul pragmatikos, ceea ce s-ar descrie prin versat (priceput, încercat) în afaceri (în îndeletniciri practice), și ar insemna: 1. apt pentru acțiune, servind practicii, practic, angajat practic; 2. servind bunăstării publice, folosului general ” (Alexandru Boboc).
Cunoștiințele sunt apreciate în funcție de capacitatea lor de a ne orienta în experiență, producerea convingerii asupra valorii de adevăr a acestora având trei proprietaăți:
- de a fi ceva de care suntem conștienți;
- de a potoli frământarea declanșată de îndoială
- de a implica instituirea în natura noastră a unei reguli de acțiune
(a unei deprinderi)
Peirce a pus sub semnul întrebării anumite presupoziții metafizice de origine carteziană și prin propozițiile, postulatele sale am putea spune, sunt afirmate unele principii noi privind filosofia pragmatistă: „1. Nu avem o capacitate de Introspecție, ci întreaga cunoaștere a lumii interne este derivată prin raționare ipotetică din cunoașterea pe care o avem despre faptele externe. 2. Nu avem o capacitate de Intuiție, ci orice cunoștiință este determinată logic de cunoștiințele anterioare. 3. Nu avem capacitatea de a gândi fără semne. 4. Nu avem un concept al cognoscibilului absolut.” Prin intermediul semnelor gândim și cunoaștem nu o realitate în sine, ci realul așa cum se prezintă și există pentru noi – acel real inepuizabil există independent de voința și capriciile umane, însă el ne este accesibil prin raționare. „Originea însăși a conceptului realității arată că el implică în mod esențial ideea unei comunități, a unei comunități fără limite precise și capabilă de o creștere definită a cunoașterii.” Disputa dintre adevăr și falsitate este permanentă și la pragmatiști.
Semnificația rațională a unui cuvânt sau a unei expresii, constă exclusiv în relevanța sa imaginabilă asupra conduitei vieții. După W. James, metoda pragmatică constă în încercarea de a interpreta orice concepție în funcție de consecințele sale practice, o metodă ce se combina însă cu o „teorie genetică a adevărului” care înțelege adevărul ca instrument al acțiunii. Conceptul de adevăr la James nu mai desemnează corespondența dintre conținutul cognitiv-informațional al enunțurilor noastre și stările de fapt obiective la care se referă, ci semnifică o corespondență între ideile noastre și consecințele, succesul, eficiența pe care ni le procură prin aplicarea lor în acțiune. Adevărul unei teorii, al unei propoziții constă în utilitatea la care acestea ne conduc; el nu este anterior verificării, ci este produs de însuși procesul experienței; un enunț nu are calitate nici de adevăr, nici de fals înaintea verificării sale, ci adevărul sau falsul sunt calități pe care noi i le conferim în funcție de rezultatele, efectele obținute în acțiune.
Metoda pragmatică constă (după James) în a „deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii prime, categorii, necesități presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecințe, fapte.” Realitatea este redusă la câmpul experienței subiective, pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii și adevărului; dacă adevărul este echivalent cu utilul rezultă că nu există un singur adevăr esențial, ci adevăruri existențiale, dependente de multiplicitatea experiențelor în care este antrenat spiritul uman. Pragmatismul apelează la practică drept criteriu al verficării cunoștințelor. Pragmatismul lui James susține comuna convingere: „câți oameni atâtea adevăruri”.
Dewey încearcă o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoașterii, fapte valori.Valoarea este identificată nu cu dorința, ci cu ceea ce este dezirabil. Impresiile și opțiunile spontane nu afirmă prin ele însele valoarea morală, tocmai pentru că sunt propulsate de instincte, deprinderi, obisnuințe. Vorbirea nu este o simplă comunicare și /sau numai comunicare, ci însuși gândul care învăluie, tatonează, înfruntă interogativ realitatea empirică, în aceste condiții valoarea fiind un fapt de un fel aparte. Dewey este conștient că în morală sunt prezente principii, valori, idealuri, dar apreciază că toate acestea pot fi epuizate în același fel în care se raportează la obiectul lor științele naturii. În același sens cu W.James, J. Dewey apreciază că valorile vizează nu ceea ce dorim, ci ceea ce este dezirabil; nu ceea ce prețuim, ci ceea ce merită prețuit; nu ceea ce ne satisface, ci ceea ce este satisfăcător; nu ceea ce ne interesează, ci ceea ce trebuie să ne intereseze.
Metoda pragmatică stă la temelia unei concepții filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o dată pentru totdeauna, static, închis, ci proces, devenire, creație continuă, deci un curs de fapte în plină desfășurare.
Bibliografie:
- „Inițiere în filosofia contemporană”, Vasile Macoviciuc, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2000, 560 pag.
- „Introducere în filosofie”, Peter K. McInerney, traducere de N.I. Maris și Laurențiu Staicu, Seria ‘Cultura generală’, Editura Lider, București, 1992, 304 pag.
- „Semnificație și acțiune”, Charles S. Peirce, traducere de Delia Marga, Seria ‘Idei contemporane’, Editura Humanitas, București, 1990, 345 pag.
- „Filosofie – pentru licee și școli normale”, coordonator Mihaela Miroiu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, 246 pag.
- Caietul de filosofie
