ISTORIA APARATULUI DE FOTOGRAFIAT
Un obiect indispensabil în zilele noastre, fie că îl folosim doar la evenimentele importante din viața noastră și în vacanțe sau suntem pasionați de fotografie, aparatul de fotografiat a avut nevoie de mai bine de 200 de ani pentru a deveni ceea ce este astăzi.
Încă din vremea lui Aristotel (384-322 î.e.n.) s-a vorbit de așa-numita „cameră obscură”, acesta observând că dacă se realiza o gaură într-o cutie, pe peretele opus acestuia se va forma o imagine reală, însă răsturnată. Au urmat tot felul de îmbunătățiri, prin adăugarea de lentile convexe sau de oglinzi concave – pentru redresarea imaginii.
Aceste cunoștințe circulau însă în special în lumea restrânsă a fizicienilor, matematicienilor sau astronomilor. Giovanni Battista Della Porta (1535-1615) a fost cel care le-a dat o răspândire mai mare, făcând posibil ca în timp, camera obscură să devină cunoscută publicului obișnuit. Din descrierile găsite, rezultă că într-adevăr camera obscură era o încăpere într-o clădire și că imaginea putea fi văzută doar de cei ce se aflau în interior. Cu timpul însă, s-au găsit modalități de a o transforma într-un obiect mai mic, portabil, care să ajute în special la realizarea de lucrări topografice. Camera obscură portabilă pare să aibă strânsă legătură cu astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) care, ghemuit într-un cort întunecat și cu ajutorul unui telescop, proiecta imaginile unor peisaje panoramice pe hârtie, după care le reproducea, desenând toate formele. Micșorarea și portabilitatea camerelor obscure a luat ulterior amploare din ce în ce mai mare, aceste dispozitive fiind utilizate în scopuri civile și militare (în special în topografie dar și pentru reproducerea unor desene, gravuri sau hărți, precum și în medicină – pentru desene anatomice cât mai precise). În paralel, avansau și descoperirile din domeniul chimic, în anul 1600 de exemplu Robert Boyle descoperind că la o anumită expunere, clorura de argint se colorează în negru iar în 1727, Johann Heinrich Schulze realizând că anumite lichide își schimbau culoarea dacă erau expuse mult timp la lumină. Rămânea însă deschisă problematica permanentizării imaginii, prinderea ei pentru eternitate cu ajutorul unor procese chimice. Acest lucru avea să se întâmple în 1826, an din care datează cea mai veche fotografie care a supraviețuit zilelor noastre: „View from the window at Le Gras”, realizată de către francezul Joseph Nicéphore Niépce.
Niépce a încercat să perfecționeze procedeul și a început și o colaborare cu Louis Jacques Mandé Daguerre, din păcate însă se stinge din viață în iulie 1833, nereușind să ducă la capăt ce și-a propus. După decesul lui Niépce, Daguerre a continuat să experimenteze, reușind să pună la punct un procedeu care reducea timpul imens de expunere de 8 ore la numai 10-20 de minute. Procedeul se preta însă pentru imagini statice, timpul de 10-20 de minute fiind mult prea lung chiar și așa pentru realizarea de portrete. Cu toate acestea, prima fotografie a unui om a fost realizată tot de către Daguerre în 1838 și reprezenta un lustragiu care curăța pantofii unui client, aceștia stând aproape nemișcați preț de zece minute.
A apărut astfel „daghereotip-ul”. În 1839, guvernul francez avea să cumpere drepturile de autor ale invenției, iar din luna august a aceluiași an, informațiile au fost făcute publice iar ziua a devenit data oficială a descoperirii fotografiei, în prezent și Ziua Internațională a Fotografiei (19 august). Fotografiile erau însă unicat și pentru o nouă imagine trebuia refăcută întotdeauna expunerea. William Henry Fox Talbot a fost cel care a venit cu soluția pentru problemă, punând la punct în 1840 primul proces negativ-pozitiv, denumit „Calotip” (Calotype). Pe baza acelei metode și cu îmbunătățiri aduse de-a lungul vremii, se realizează chiar și fotografiile din ziua de astăzi.
– 1851 a adus un nou proces fotografic, denumit tehnică pe bază de colodiu (Colodion process), inventat de sculptorul și fotograful britanic Frederick Scott Archer. Acesta a redus mult timpul de expunere, îmbunătățind totodată calitatea copiilor fotografice. Procesul presupunea acoperirea unei plăci de sticlă cu săruri de argint și o emulsie vâscoasă, denumită colodiu. Expunerea dura câteva secunde, după care placa se transforma într-un negativ care era tratat cu un agent de fixare, ceea ce permitea copierea imediat după fotografiere. Colodiul a fost înlocuit ulterior cu gelatină, care se usucă mai repede, ajungându-se treptat la timpi de expunere de sub 1/25 dintr-o secundă. Iar pentru manevrarea ușoară a plăcilor s-a modificat și designul aparatelor foto de la acea vreme.
