Există numeroase animale migratoare
Planctonul – speciile mărunte de organisme- plante – fitoplancton- şi animale – zoplancton – care trăiesc în masa apei realizează deplasări pasive pe verticală în funcţie de curenţii de apă produşi de diferenţele de temperatură. Peştii, în căutarea hranei urmează activ planctonul care se deplasează.
Chiar şi animale sedentare cum ar fi scoicile se deplasează pentru găsirea unor condiţii optime de hrănire şi pentru reproducere. Crabul de uscat migrează de pe uscat în mare pentru reproducere, după care revine iar pe uscat. Dintre insecte, celebre sunt lăcustele migratoare.
Grigore Ureche scria în Letopiseţul Moldovei: ,,Mai apoi în zilele acestui Ştefan Vodă (Ştefăniţă-Vodă, care a domnit după Petru Rareş) fost-au foamete mare şi în ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe de au mâncat toată roada, pentru aceea l-a preclit de i-au zis Lăcustă-Vodă).”
Lăcustele trăiesc izolat, dar la anumite itervale de timp, care variază între 4 şi 10 ani, se adună în număr extraordinar de mare. În faza gregară, lăcustele migrează la distanţe mari, distrugând toate plantele pe care le întâlnesc în calea lor. Formele gregare sunt mai mâncăcioase decât cele solitare şi au tendinţa de a imita comportmentul celorlalţi indivizi. Fenomenul începe din stadiul de larvă, stadiu nearipat şi se amplifică o dată cu transformarea în adulţi aripaţi. Adulţii migrează în număr mare, formând adevăraţi ,,nori de lăcuste”.
Metodele de combatere trebuie să fie totale, îndreptate atât împotriva adulţilor, larvelor, cât şi ouălor.
Dintre vertebrate, cele mai spectaculoase migraţii se întâlnesc la peşti şi la păsări.
Migraţia la peşti.
Peştii migratori se deplasează în cârduri sau bancuri uriaşe. Iniţial perioadele de migraţie, comportamntul peştilor, traseele erau taine bine păzite de către pescari. Cunoaşterea acestora stă acum la baza pescuitului industrial.
Pentru identificarea migraţiilor s-a folosit marcajul peştilor. Dacă exemplarele marcate într-o localitate sunt prinse în altă localitate putem deduce drumul parcurs de peşte, precum şi viteza de deplasare. Azi, navele moderne de pescuit sunt dotate cu echipamente radar pentru descoperirea aglomerărilor de peşti în mişcare.
Fenomenul migraţiei peştilor apare mai spectaculos decât la alte grupe de animale, deoarece în perioada premergătoare migraţiei pot avea loc schimbări dramatice ale formei şi culorii corpului, unele incompatibile cu supravieţuirea după încheierea perioadei de reproducere. Astfel, migraţia se încheie cu sacrificiul adulţilor.
Cele mai spectaculoase exemple de migraţie la peşti sunt ale somonilor şi anghilelor.
Somonii sunt peşti marini, înrudiţi cu păstrăvii din apele dulci, dar mai mari, cu carnea foarte gustoasa. Sunt peşti care se deplasează în grupuri şi se pot pescui în cantităţi mari.
Somonii suportă diferenţe mari de salinitate şi perioade lungi de lipsă de hrană în timpul migraţiilor.
Somonul de pacific realizează migraţii ca adult din mare în apă dulce. În mare ajung la maturitate, iar migraţia se declanşează înaintea perioadei de reproducere. În perioada care precede migraţia în apele dulci ale fluviilor (iunie-septembrie), somonii se strâng în grupuri din ce în ce mai mari în apropierea gurilor de vărsare ale fluviilor. Intraţi în apele dulci, cârdurile de peşti înaintează vijelios. În apropierea obstacolelor peştii se strâng în număr mare şi încearcă să le depăşească. Aici sunt locurile unde sunt pescuiţi cei mai mulţi dintre ei. În apele dulci, ei nu se mai hrănesc, în schimb consumă o mare cantitate de energie pentur a înota în amonte şi a depăşi obstacolele.
Înainte de migraţie, somonul de Pacific are corpul suplu, de culoare argintie. Ajuns în apele dulci, corpul devine întunecat, cu dungi roşietice, violete sau negre. Corpul devine mai înalt, se cocoşează, maxilarele se curbează, dinţii cresc foarte mult, astfel încât ei nu se mai pot hrăni. Aceste modificări se accentuează cu atât mai mult cu cât peştii înaintează spre izvoarlele fluviului.
Din cauza eforturilor, rănilor, peştii ajung la izvoarele fluviilor complet epuizaţi. Ei îşi depun ponta în ape rapide, puternic oxigenate, puţin adânci, pe fundul cărora sapă, cu ultimele puteri, mici gropi.
Unii mor chiar la locul depunerii icrelor, alţii puţin după aceea, fără să mai ajungă în mare. Malurile râurilor sunt acoperite cu cadavrele lor, care vor servi ca hrană păsărilor şi mamiferelor.
Incubaţia icrelor are loc toamna şi iarna, iar în aprilie apar puii. În a doua jumătate a lui aprilie, se adună în cârduri mari, lăsându-se purtaţi în migraţie pasivă spre mare, unde ajung în iunie-iulie. Spre sfârşitul toamnei se îndreaptă spre larg, în adâncime. Peştii trăiesc în apele marine 3-5 ani. Când ajung la maturitate deplină vor întreprinde si ei calatoria parcursă de părinţii lor.
Anghilele se deosebesc de ceilalţi peşti migratori prin faptul că migraţia lor est inversă, adică trăiesc ca adulţi în ape duci şi migrează pentru reproducere în apa mării. Corpul lor este alungit, serpentiform, atingând 1 m la femele şi jumătate de metru la masculi. Forma corpului le permite deplasări şi în mediu terestru umed atunci când apele în care trăiesc seacă. Deplasările terestre se realizează noaptea, pe iarba cu rouă.
Zona de reproducere a anghilelor se află în marea Sargasselor, unde ouăle sunt depuse în număr foarte mare (2-4 milioane de fiecare femelă) la adâncimi de 400-500 de m, la limita unde pătrund razele de lumină. Larvele, numite leptocefali se ridică treptat la suprafaţa apei şi sunt purtaţi pasiv de către curentul Golfstream. Călătoria durează 2-3 ani, timp în care larvele suportă o metamorfoză cu 6-8 stadii. Puii de anghilă ajung abia în al patrulea an la vărsarea râurilor în mare şi pătrund în apele dulci unde trăiesc până la viaţa adultă.
Apropierea de ţărmuri şi pătrunderea în apele dulci se face în cârduri mari. Anghilele tinere au spatele cafeniu şi abdomenul galben, iar cele adulte au spatele negricios şi abdomenul alb-argintiu. Culoarea arginitie înseamnă începutul perioadei de reproducere, care se completează prin creşterea în lungime şi greutate.
Anghilele mature, masculi şi femele pornesc toamna în călătoria lor spre marea Sargasselor, în nopţile cu lună plină. Masculii pleacă primii şi îşi aşteaptă partenerele în mare la gura de vărsare a râurilor. În acest stadiu al migraţiei are loc pescuitul cel mai intens. Deplasarea până în mare durează 5-6 luni. Ajunse în mare primăvara, coboară la adâncime, femelele depun ouăle, iar masculii le fecundează.
După lunga călătorie, anghilele ajung epuizate şi mor; marea Sargasselor este astfel şi leagănul, dar şi cimitirul anghilelor.
