Migraţia la păsări.
Păsările care îşi schimbă arealul ca răspuns la variaţiile climatice ale anotompurilor se numesc păsări migratoare, iar călătoriile lor sezoniere regulate, migraţii.
Regiunea în care păsările migratoare se reproduc, deci cuibăresc şi scot pui a fost denumită convenţional ,,patria” acelor păsări.
Migraţiile sezoniere regulate sunt executate nu numai de păsările ce călătoresc în ţinuturile reci şi temperate ale celor două emisfere, ci există şi specii migratoare care călătoresc periodic numai în regiuni calde, cuprinse între cele două emisfere. De asemenea, se cunosc specii din zone temperate şi reci, ale căror indivizi nu migrează toţi, ci numai o parte a lor, ceilalţi rămânînd pe loc şi în timpul iernii.
Migraţia păsărilor e un fenomen complex, determinat de cauze multiple, unele istorice, altele actuale. Capacitatea de orientare în timpul călătoriilor, menţinerea direcţiei zborului, cunoaşterea intervalelor anuale potrivite pentru migraţie, păstrarea ariei de răspândire sunt caractere ereditare ce se transmit din generaţie în generaţie.
Factorii migraţiei sunt de două tipuri:
- Factiru istorici ai modificărilor climatice, care au dus la elaborarea migraţiei ca fenomen biologic şi la constituirea instinctului migrator (teorii ale migraţiei susţin că glaciaţiunile de la începutul perioadei cuaternare cu ierni lungi şi aspre au silit păsările să se deplaseze spre sud pentru iernare, iar după reîntoarcerea gheţarilor a apărut instinctul reîntoarcerii la patria mamă);
- Succesiunea anotimpurilor care a dus la determinarea momentului migraţiei sezoniere.
În instinctul păsărilor s-au fixat cronologic şi într-o ordine precisă comportamentele sezoniere care includ şi migraţiile. Comportamentele sunt susţinute hormonal. Astfel, chiar şi păsările sălbatice captive, care trăiesc în alte condiţii decât semenele lor din aceeaşi specie devin neliniştite în perioadele de migraţie specifice lor.
Există un timp interior propriu care condiţionează migraţia, dar factorii meteorologici cum ar fi: temperatura, vântul, ploaia, claritatea atmosferei, electricitatea atmosferică, precum şi factorii legaţi de hrană condiţionează momentul plecării în migraţie, perioadele de popas, locul şi durata opririlor (după 1-2 zile de zbor), viteza şi înălţimea zborului şi chiar drumul migraţiei.
Orientarea păsărilor migratoare se realizează astfel:
- Printr-un simţ înnăscut al direcţiei prin care pasărea, ajutată de celelalte simţuri îşi regăseşte locurile de cuibărit şi iernat.
- Prin capacitatea de a se orienta faţă de un anumit loc în spaţiu, de obicei din acel spaţiu de iernare.
Păsările se orientează cu ajutorul vederii, auzului, simţului echilibrului, simţului tactil. Simţul prin care păsările percep caracteristicile electromagnetice terestre are sediul în canalele semicirculare din urechea internă; un rol important îl au şi cristalele de magnetită din cerebel.
Viteza de deplasare în zbor este în medie de 100 km/zi, deşi unele specii pot depăşi, in caz de nevoie 200 km/h. Vitezele mari de migraţie sunt folosite numai în caz de pericol. Înălţimea de zbor variază de la 500 la 2500 de m.
Căile de migraţie nu sunt parcurse în linie dreaptă, ci urmează relieful pământului, ţărmurile marine, cursul fluviilor, evitând barajele munţilor mari, mări interne sau alte obstacole. De asemenea, ele ţin seama de posibilităţile de hrănire pe drum, în locurile de repaus, de care majoritatea speciilor au nevoie, căci doar puţine specii migrează într-un drum continuu, de câteva zile până la locurile de iernare. Majoritatea migreză încet, în etape, de la un loc de repaus la altul, încât drumul întreg e parcurs în mai multe săptămâni.
Drumul străbătut de păsări a fost stabilit în principal prin metoda inelării.
Căile de migraţie din România
România este străbătută de o serie de drumuri importante de pasaj şi oferă câteva regiuni de popas ideale, cum ar fi Câmpia de Vest, regiunea inundabilă a Dunării şi mai ales Delta Dunării.
Unele păsări migrează singure (privightorile, cucul, pupăza – noaptea răpitoarele de zi – ziua), altele în grupuri mici (sitarul de pădure, lişiţele, becaţinele, unele raţe – noaptea, porumbeii, turturelele, pescăruşii, ciorile – ziua) sau în masă compactă (găşte, cocori, pelicani).
La cinteza comună din Europa centrală şi nordică, numai femelele migrează spre sud în timpul iernii în timp ce masculii rămân în regiunile mai nordice. În cazul mierlei, migrează numai exemplarele din anul I de viaţă, iar cele adulte rămân ca păsări sedentare în regiunile nordice. Există migraţie în front larg şi migraţie în front strâmt. Formaţiile de zbor pot să arate diferit: în linie la raţe, gâşte, în V la cocori, pescarusi, în masă neregulată la păsărele.
La multe specii de păsărele migreză întâi tinerii, apoi exemplarele adulte.
La unele păsări cântătoare migrează după sexe; soseşte mai întâi masculul, care ocupă un teritoriu de cuibărit şi pe care îl apără cu înverşunare în aşteptarea femelei.
Migraţia de toamnă e mai lentă decât cea de primăvară. Această diferenţă e datorată faptului că toamna păsările întârzie datorită resurselor bogate de hrană pe care le au la dispoziţie. Primăvara, păsările se grăbesc spre locurile de cuibărit. Există unele specii de păsări care intreprind migraţii sporadice sau de invazie. Aceste păsări sunt stenofage, adică mănâncă numai un anumit fel de hrană, iar cauza migraţiei lor sporadice este lipsa de hrană specifică. De exemplu forfecuţa se hrăneşte doar cu seminţe de conifere, găinuşa de stepă doar cu seminţele unor graminee, striga de zăpadă cu lemingi. Când sursa de hrană devine insuficientă (la interval de câţiva ani), aceste păsări migrează în căutare de hrană. Tot migraţii spontane sau de invazie se consideră cazurile unor păsări rătăcite din cauza condiţiilor meteorologice proaste (flamingii apăruţi în România).
