Pentru oamenii din povestirile lui, viaţa este, într-adevăr, o luptă aprigă. Fiecare dintre ei năzuieşte pătimaş spre o altfel de existenţă. Nici unul nu poate admite să rămână captiv într-un orizont îngust, limitat, nu poate suporta constrângerile, prejudecăţile şi convenţiile sociale arbitrare. Unii vor să trăiască aşa cum îi îndeamnă sângele lor aprins, clocotitor, să simtă voluptatea patimilor care îi stăpânesc. Înţelegând să-şi trăiască viaţa aşa cum le porunceşte firea, sunt totuşi departe de a fi uşuratici, deşănţaţi, perverşi şi decăzuţi moral. Dimpotrivă, sub aparenţa lor dezordine morală se ascunde o candoare ultragiată de împrejurări nefaste. Sunt sinceri, sunt capabili de afectivitate intensă, se socotesc îndreptăţiţi să trăiască după îndemnurile lăuntrice, cuprinşi cum sunt de o „inocentă şi sfântă imoralitate”. (George Călinescu)
Chira Chiralina istoriseşte destinul tragic al unor fiinţe care au dorit să spargă normele şi convenţiile sociale, să scape de îngustimea şi meschinăria unei existenţe banale şi să trăiască după porunca inimilor lor pătimaşe. Mama Chirei ispăşeşte din greu voluptatea pasiunii. Fiică a unui hotelier bogat din Brăila, fusese măritată de tatăl ei, în mod silnic, cu un om aspru şi violent, covârşit de setea după aur, şi căzuse victimă brutalităţii acestuia. De câteva ori pe săptămână era bătută crunt. Pentru a se răzbuna pe cei ce o făceau nefericită, se lăsa în voia plăcerii. Când bărbatul şi fiul ei cel mare erau plecaţi, făcea din casa ei un cuib de desfătări, deşi ştia câte avea să îndure după aceea. Lovită o dată până la mutilare, se hotărăşte să plece în lume, iar la despărţire le spune Chirei şi lui Dragomir, băiatul mai mic: „Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile trupului, aşa cum pe cârtiţă a făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Şi după cum dihaniei aceştia nu-i lipseşte nimic ca să poată trăi sub pământ, tot aşa şi eu aveam tot ce-mi trebuia ca să mă bucur de plăcerile vieţii. M-am jurat să mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viaţă decât aceea pe care eu o simt clocotind în sângele meu”.
Voluptatea patimii o cuprinde şi pe Chira Chiralina, care se dezlănţuie când urcă pe corabia lui Nazim-Efendi, un traficant de carne vie, furnizor al haremurilor. Acum începe drumul spre pierzanie al Chirei, care sfârşeşte închisă într-un harem. Dragomir, fratele Chirei, este şi el pervertit de Nazim-Efendi. Scăpând de sub sechestrul acestuia, începe să rătăcească prin întregul Orient, în căutarea mamei şi a surorii lui. Poartă în suflet cinstea şi demnitatea, dar este dispreţuit, înşelat şi batjocorit tocmai pentru că are o structură aparte.
Întorcându-se în ţară, la Brăila, după 12 ani de pribegie şi căutări disperate, se izbeşte de aceleaşi adversităţi morale şi sociale şi se vede aruncat din nou pe drumuri, pradă viciului. Priviţi izolat, rupţi de realităţile şi mentalitatea vremii în care trăiesc, protagoniştii din Chira Chiralina pot fi consideraţi „cazuri” prin prisma fiziologicului sau a patologicului. Mama Chirei, Chira Chiralina şi Dragomir nu sunt însă nişte „curiozităţi” umane, nu ilustrează un pitoresc exotic, ci aparţin lumii porturilor româneşti, foste raiale turceşti, mai cu seamă lumii Brăilei de altădată, în care atmosfera orientală se infiltrase.
Mânca, din povestirea Ţaţa Mânca, este şi ea departe de a fi un simplu caz. Având un suflet însetat după bine şi fericire, ea ispăşeşte, prin suferinţă, vina de a fi dorit să trăiască după chemarea inimii. E fiica unor ţărani săraci dintr-un sat din apropierea Brăilei şi nu năzuieşte decât să poată gusta fericirea împreună cu Mincu, iubitul ei, flăcău sărac din acelaşi sat. Dar fericirea o vrea întreagă, deplină, neîngrădită de nimeni şi de nimic. Boierul din sat, un destrăbălat, recurge la cele mai perfide mijloace pentru a o avea pe Mânca. Dorinţa Mâncai de a trăi alături de iubitul ei se loveşte şi de rapacitatea familiei. Tatăl, setos de avere, o mărită cu Sima, negustor bogat din Brăila, ins meschin, profitor. Mânca urmează porunca tatălui ei, dar nu-şi poate dărui iubirea. Va fugi ca să trăiască cu Mincu. Setea de viaţă, dorinţa de a împlini porunca inimii o absolvă de vina imoralităţii. Dar nu poate ajunge la fericirea dorită. Iubitul ei, pentru care a fost gata de orice jertfă, o dezamăgeşte amarnic. Ajuns om cu avere, bărbatul alunecă pe calea pierzaniei, se dedă beţiei şi desfrâului, se leneveşte şi, până la urmă, o părăseşte pe ascuns pe Mânca, furându-i toţi banii din casă. Povestirea e susţinută de o tensiune dramatică autentică.
O dramă existenţială trăieşte şi Neranţula, din povestirea cu acelaşi titlu. Este un copil nefericit, năpăstuit de propria mamă. Rămasă orfană, îşi câştigă traiul cărând apă cu sacaua. Silită să se prostitueze, ajunge la Constantinopol, dar păstrează o inimă curată, generoasă şi face acte de milostenie, ajutându-i pe cei suferinzi şi nefericiţi. Cântecul Neranţulei despre propria copilărie îl dezmeticeşte pe Epaminonda din neantul înstrăinării sale, însă cei doi tineri sfârşesc tragic. Destinul cel mai neîndurător loveşte şi un om cu sufletul bun cum este acela al lui Moş Anghel, protagonistul uneia dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Istrati.
Nenorocirea lui a început odată cu însurătoarea. Luase de nevastă cea mai frumoasă fată din sat, dar se înşelase amar crezând că frumuseţea chipului se însoţeşte cu frumuseţea lăuntrică. Era „o femeie trândavă, chiondorâşă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust”. Nenorocirile se ţin apoi lanţ de Moş Anghel. Casa şi curtea îi sunt incendiate, cele două fetiţe se îneacă, băiatul îi moare într-un accident. Sfâşiat de durere, bărbatul se retrage între dărâmături, bea fără oprire ţuică şi ajunge în cele din urmă un stârv ţintuit patului, în stare numai să vorbească şi să bea.
Istrati a fost atras şi de figurile eroilor populari, haiducii. Povestiri ca Haiducii, Domniţa din Snagov şi Cosma fac elogiul vieţii de libertate a celor înfrăţiţi cu munţii şi codrul, pentru a da curs unei răzvrătiri sau unui impuls vindicativ şi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi. Ecouri ale răscoalei ţărăneşti din 1907 sunt sesizabile în Ciulinii Bărăganului, iar muncitorii grevişti din portul Brăila sunt înfăţişaţi în romanul Casa Thuringer (1933). Soarta unui pescuitor de bureţi este tulburătoare. Fiu al unui barcagiu din Sulina, băiatul îndură mizeria şi foamea de la 13 ani, trudind în port. Vrea să trăiască însă altă viaţă, să se bucure de frumuseţile gândului şi ale lumii.
La Pireu, pentru a putea trăi, se angajează la istovitoarea muncă a pescuitului de bureţi. E aproape sfârşit la întoarcerea de pe coastele Siriei şi se lasă „vărsat uscatului ca o unealtă netrebnică.” Idealul incoruptibil al eroilor lui Istrati este prietenia, comuniunea sufletească până la sacrificiu. Cu Codin, personaj din povestirea omonimă, Adrian Zograffi, atras de curajul şi bărbăţia lui, de spiritul de libertate care îl animă, se leagă prin frăţia de cruce. În ciuda aparenţelor, Codin nu este o brută, ci fructul unei lumi cu multe păcate. Frăţia de cruce cu Adrian stă sub semnul curăţiei sufleteşti. Codin se poartă cu duritate, stârnit de adversitatea realităţilor din jur, căci, mărturiseşte el: „deşi viaţa mea a fost ticăloasă, să ştii că totdeauna am căutat să fac binele… Dar n-am întâlnit decât răutate.”
