Graurul (Turdus vulgaris L.)
Este o pasă
re migratoare ce vine în țara noastră la începutul primăverii, pentru a cuibări, și pleacă toamna spre sud ca să ierneze.
În România, unde este considerată nativă, între anii 2.000-2002 cuibăreau 840.00-1.224.000 de perechi, iar la nivel european, în intervalul 1995-2002, totalul perechilor care cuibăreau era cuprins între 23.000.000 – 56.000.000, în prezent numărul de indivizi fiind într-un ușor declin (în cele mai multe țări din nordul și nord-vestul continentului, în Turcia și Rusia), fără ca specia să fie considerată vulnerabilă încă.
Specie eurasiatică, este astăzi larg răspândită şi în America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă, Africa de Nord şi de Sud. În America de Nord a fost adusă în 1890 (60 de exemplare) şi 1891 (40) în virtutea unui proiect ce viza popularea Central Park-ului din New York cu toate speciile … shakespeare-iene ! Azi, în America de Nord trăiesc aproape 150.000.000 de grauri, cam jumătate din populaţia globului. Fiind o pasăre relativ agresivă în ceea ce priveşte, îndeosebi, teritoriul de cuibărit, extinderea sa a dăunat unor specii de păsări indigene, cărora li s-a restrâns şi habitatul, şi numărul. Graurul este ușor adaptabil, preferând zonele de câmpie cultivate sau nu, aride sau umede, în păduri de toate felurile, ocupând, totodată, zonele periurbane, de orice natură, şi pătrunzând fără jenă în localităţi. Şi hrana – formată, la bază, din fructe şi insecte, s-a diversificat într-atât, încât putem spune că este o pasăre omnivoră. Gregaritatea ce o caracterizează se poate amplifica, adesea, până la a forma stoluri uriaşe, adevăraţi nori, de ordinul mediu a sute de mii de indivizi (excepţional, un milion), organizate în vederea dormitului, comportament neelucidat. Cu deosebire în asemenea situaţii graurii sunt de nedorit în preajma localităţilor, din cauza mizeriei lăsate sub ”dormitoare”, dar şi chiar a zgomotului pe care îl fac până să-şi găsească fiecare individ locul cel mai bun pentru somn.
În multe oraşe ale lumii se organizează campanii de alungare bazate pe tot felul de metode unele mai sofisticate decât altele (aparate de emis zgomote, folosirea şoimilor etc.).
Deşi pot provoca importante pagube şi în agricultură, cu efecte economice grave, agricultorii au sentimente şi resentimente amestecate în ceea ce-i priveşte, fiindcă, pe de o parte, pot goli de fructe livezi de cireşi sau de măslini, căpşunarii, vii (puii sunt cei mai mari consumatori de fructe, deoarece, în prima fază, nu au abilitatea de a fora după insectele și semințele ascunse în pământ); dar au, în același timp, un important rol în controlul insectelor dăunătoare, care sunt hrana lor preferată. Fiind păsări lacome ”jefuiesc” până şi depozitele de ”vremuri grele” ale altor păsări (pe parcursul verii, multe specii de păsări, de exemplu, gaițele, ciorile etc., își fac depozite de hrană, ca măsură de precauție pentru lunile de iarnă). Poartă boli și paraziți, răspândindu-le și în rândul altor păsări, prin contaminarea scorburilor folosite pentru cuib.
Graurul este o pasăre relativ mică, având corpul de aproximativ 21 de cm și o greutate cuprinsă între 70-100 de g. Are coada scurtă, ciocul negru, gri sau galben, lung, subțire și ascuțit, picioarele îi sunt roz, iar aripile, triunghiulare. Prezintă un dimorfism temperat, ceva mai marcant în perioadele de reproducere. Penajul de iarnă, tern, negru, smălțuit cu stropi albi, scânteietori, devine, vara, în special la mascul, iridescent, de un verde-strălucitor, pe ceafă, piept și spate, în timp ce aripile îi sunt negre, uneori cu reflexii verzi sau purpurii. Juvenilii au penele maronii-deschis. În zbor, aripile scurte și ascuțite îl fac să arate ca o stea în patru colțuri, fapt sugerat și de numele popular englezesc ”starling”.
Masculul își cucerește femela atât prin cântece, de fapt suite de fluierături alternate cu triluri scurte, cât și printr-un ”dans nupțial” ce constă în cocoțarea pe o creangă mai înaltă sau pe un stâlp și tremurături dese și sonore ale aripilor ușor depărtate de corp. Într-un cuib amenajat, în prealabil, de mascul, chiar înainte de a se forma perechile, în scorburi de copaci, în fisuri ale stâncilor, în găuri ori crăpături din ziduri sau pereţi, femela depune patru-șase ouă strălucitoare de culoare albastru-deschis, fiind clocite de ambii parteneri. Eclozarea are loc după circa 15 zile, părinţii fiind solidari la hrănirea puilor, golași și orbi în primele zile, până la părăsirea cuibului, care se petrece la vârsta de 3 săptămâni. Dar şi după acest moment ei mai ”cerșesc” mâncare de la părinți încă una-două săptămâni. Graurul poate avea 2-3 generații de pui, în funcție de cantitatea de hrană existentă. În emisfera nordică perioada de reproducere începe în mai și se întinde până în iulie, iar în cea sudică, intervalul este septembrie-decembrie. Sunt atât păsări monogame, cât şi poligame. În sălbăticie ”speranța de viață” poate depăși 21 de ani. Pe timpul cuibăritului graurii sunt, în general solitari, abia la sfârșitul verii adunându-se în marile stoluri care formează norii uriași.
Cântecul graurului, de fapt, o suită heteroclită de secvenţe sonore, unele melodioase, altele gen … tehno sau, pur şi simplu zgomote, incluzând şi pasaje care imită sunetele altor păsări, se manifestă cu precădere la mascul, mai ales în perioada prenupţială (juvenilii fiind foarte vocali la scurt timp după ce le cresc penele). Este un foarte bun imitator al altor sunete auzite în mediul înconjurător, putând reda chiar și sunetul locomotivei. Mozart, care a avut timp de trei ani un graur, drept pasăre de casă (la moartea căruia i-a organizat funeralii), i-a introdus cântecul în Concertul său pentru Pian nr. 17.
