Teoria speciaţiei geografice a devenit una din teoriile larg acceptate a evoluţiei vieţuitoarelor, deoarece consideră populaţia drept unitate de bază a evoluţiei:
– izolarea spaţială este un factor extrinsec al speciaţiei;
– izolarea geografică este determinantă în evoluţia divergentă;
– sunt admise şi alte mecanisme în speciaţie.
TEORIA SINTETICĂ A EVOLUŢIEI
postneodarwinismul (neodarwinismul modern)
Iniţiată de S.S. Cetverikov, Th. Dobzhansky şi fundamentată de Robert Haldane, S. Wright, R. Fischer, J.J. Schmalhausen, etc., teoria sintetică a evoluţiei redă cel mai fidel conţinutul curentului de gândire în termeni de evoluţie care realizează unificarea principiilor darwinismului, geneticii, paleontologiei, etc. într-o sinteză de principii prin care se încearcă elucidarea proceselor evolutive.
Prima lucrare de amploare care a condus la formularea teoriei sintetice a evoluţiei a fost a lui Cetverikov (1926): Despre câteva momente ale procesului de evoluţie din punctul de vedere al geneticii contemporane, în care se subliniază faptul că în genotipul populaţiilor se acumulează gene mutante, care constituie materialul de bază pentru selecţie şi evoluţie.
Th. Dobzhansky (1937), prin lucrarea Genetica şi originea speciilor, Julian Huxley (1942), în Evoluţia – Sinteză modernă, G.G. Simpson (1944), în Ritmul şi modul evoluţiei, etc., pun bazele teoriei sintetice prin unificarea principiilor darwiniste cu acumulările noi din genetică, paleontologie, ecologie etc.
Dezvoltarea teoriei sintetice s-a realizat în timp. A fost necesar să fie sortat şi analizat un volum mare de date acumulate care trebuiau să fie verificate şi interpretate.
Astfel, rolul condiţiilor de mediu în evoluţie n-a putut fi înţeles înainte de a cunoaşte natura, cauzalitatea şi rolul mutaţiilor în evoluţie, precum şi aspectele genetice ale selecţiei naturale.
Rolul populaţiilor în evoluţie n-a putut fi stabilit fără o imagine clară a geneticii populaţiilor şi a factorilor care modifică frecvenţa genelor în cadrul populaţiilor.
Cercetările privind cauzele variaţiilor ereditare şi mijloacele de conservare a acestora, precum şi ale mecanismelor de izolare au facilitat descifrarea procesului de evoluţie în interiorul populaţiilor şi de transformare a acestora în rase şi specii. Înlocuirea conceptului de specie morfologică cu cel de specie biologică a provocat schimbări radicale în studiul procesului speciaţiei. Pentru elucidarea acestora au contribuit, în mod convergent, toate ramurile biologiei.
După anul 1920 geneticianul suedez A. Müntzing a enunţat ideea reconstituirii drumului evolutiv al unor specii prin cercetarea pe cale experimentală. Astfel, a probat că specia Galeopsis tetrahit (2n=32) a provenit prin încrucişarea speciilor: G. pubescens (2n=16) şi G. speciosa (2n=16), urmată de dedublarea numărului de cromozomi la hibridul interspecific.
Astăzi se ştie, de asemenea, că grâul cultivat: Triticum estivum (2n=42 de cromozomi) este, de fapt, un hexaamfiploid rezultat din combinarea pe cale naturală a 3 specii din flora spontană, care au acelaşi număr de cromozomi: Triticum monococcum (2n=14) cu Aegilops speltoides (2n=14), care au dat mai întâi Triticum dicoccum, apoi acesta s-a combinat cu Aegilops squarossa (2n=14), rezultând în final specia hexaploidă care stă azi la baza alimentaţiei a miliarde de oameni.
Reuşind să realizeze o sinteză a acumulărilor unui veac de cercetări ştiinţifice, T.S.E. a elucidat, într-un anumit fel, mecanismele proceselor evolutive.
În acest sens prezentăm unele dintre principiile T.S.E.:
- Teoria sintetică a evoluţiei se întemeiază în primul rând pe ideea că selecţia naturală este principalul factor şi mecanism al evoluţiei biologice. Recunoaşte interacţiunea unui sistem de factori în evoluţie, între care există relaţii complexe. Însă în această interacţiune rolul determinant îl are selecţia naturală.
- Teoria sintetică afirmă că evoluţia este produsul întâmplării deşi nu se desfăşoară la întâmplare. Evoluţia nu este predeterminată şi totuşi are un sens, o direcţie, fără să fie dirijată. Evoluţia este produsul întâmplării în sensul că mutaţiile deşi apar sub acţiunea unor factori de mediu (ca radiaţii, substanţe chimice mutagene etc.) sunt neadecvate acestora. Reacţiile organismelor faţă de agenţii externi sunt întâmplătoare. Ele pot fi utile sau nu organismului. Procesul de mutaţie nu este predeterminat, nu este programat în raport cu natura mediului actual sau potenţial al speciei, ci lipsit de orientare. Deşi mutaţiile nu sunt adaptate sau preadaptate, ci de natură fortuită, evoluţia nu este un produs haotic. Umanizarea maimuţei nu a fost un proces regizat de hazard, deşi mutaţia care a produs pentru prima dată caractere anatomice umane putea să fie fortuită.
Însă acceptarea direcţiei sau ţelului evolutiv, nu înseamnă şi admiterea unui scop intrinsec sau a unui scop imprimat evoluţiei din afară de o Fiinţă Supremă.
Procesul evolutiv nu este deci tehnologic. Orientarea sa, scopul său se aseamănă cu acela al unei maşini cibernetice, la care, prin interacţiunea componentelor rezultă o mişcare uniformă ce se îndreaptă şi lucrează într-un anumit scop. În acest caz cuvântul scop nu are o implicaţie teleologică. Procesul evolutiv este teleonomic. Termenul introdus de Pittendrigh (1958), reflectă automatismul evoluţiei, mersul înainte al naturii spre o adaptare tot mai desăvârşită şi perfecţionare morfofuncţională în decursul istoriei Pământului.
- Teoria sintetică postulează că dintre direcţiile evolutive posibile va fi “aleasă” direcţia cea mai adecvată mediului concret de viaţă al speciei. Evoluţia se desfăşoară sub controlul mediului. De aici reiese că teoria sintetică recunoaşte rolul mediului ambiant, atribuindu-i însă funcţia de filtru al mutaţiilor. Nu acceptă influenţa directă a mediului.
- Teoria sintetică neagă salturile explozie, macromutaţiile de amploare, în urma cărora vieţuitoarele s-ar schimba radical, fără o pregătire istorică. Nu trebuie să ajungem, prin aceasta, la afirmaţiile lui Darwin “natura non facit saltum”. Este însă negată posibilitatea unor salturi bruşte, explozive şi brutale, a macromutaţiilor imaginate de Goldschmidt.
- Potrivit teoriei sintetice, macroevoluţia şi microevoluţia constituie un proces unitar. Aceeaşi factori care acţionează astăzi asupra populaţiilor au operat şi în trecutul geologic al planetei, producând marile prefaceri evolutive (această concepţie mai este numită şi gradualistă).
- Conform teoriei sintetice unitatea de bază a evoluţiei este populaţia. Deci populaţia reprezintă elementul capital asupra căruia acţionează factorii evoluţiei. Populaţiile sunt caracterizate printr-o anumită structură genetică, care se explică prin frecvenţa genelor. Într-o populaţie panmictică frecvenţa genelor rămâne constantă de la o generaţie la alta, atâta timp cât nu acţionează un factor al evoluţiei. Deci populaţia se găseşte în echilibru genetic. În natură însă starea de echilibru a populaţiilor este temporară. Frecvenţa genelor este în continuă modificare şi orice schimbare a acesteia înseamnă evoluţie.
Factorii care acţionează asupra frecvenţei genelor din populaţie sunt forţele evoluţiei: mutaţia, migraţia, selecţia naturală, driftul genetic etc. Mutaţia şi migraţia generează variaţiile ereditare, iar selecţia naturală şi driftul genetic sortează variaţiile şi determină o nouă stare de echilibru a populaţiei. Rolul populaţiei în evoluţie este atât de mare, încât evoluţia este definită drept o schimbare în frecvenţa genelor din constelaţia de gene a acesteia.
Ansamblu de mecanisme care acţionează în transformarea populaţiilor constituie paradigma neodarwinistă (Gould şi Eldredge).
După Dobzhansky (1951), evoluţia este “o schimbare în compoziţia genetică a populaţiei şi în forma ei cea mai elementară constă într-o schimbare a frecvenţei alelelor”.
Aceşti factori ai evoluţiei, care acţionează în şirul populaţiilor producând transformarea unei populaţii în alta sau scindarea populaţiei în populaţii surori, acţionează şi în procesul formării speciilor, deoarece speciile nu sunt altceva decât sisteme de populaţii (Grant, 1963).
Contrar schemei evoluţionismului darwinian, adepţii teoriei sintetice consideră că o specie nu dă naştere unei alte specii, ci unor subspecii, iar evoluţia nu se realizează numai la nivelul speciilor cu reproducere sexuată ci şi la nivelul celor apomictice.
