Mai persista dilema între Est şi Vest?
Un articol publicat la 10 noiembrie 2002, în New York Times, sub semnătura lui Robert D. Kaplan, a reactualizat, o mai veche dilemă a strategiilor diplomatice ale României. Titlul însemnărilor lui Kaplan este ,,Un nou aliat – (care şi doreşte acest lucru) – în Europa” (,,A New (Willing) Ally în Europe”). Observațiile au pornit de la starea de impas intervenită în relaţiile dintre America şi Europa de Vest, pe de o parte, şi de la politica predominant pro-americană a României, pe de altă parte. România şi Polonia, cele mai mari şi populate țări, cu şanse de apartenenţa euro-atlantică în curs de realizare, ar avea vocaţia să alcătuiască împreuna masa critică pro-americană, pe vechiul continent.
Potrivit acestui model strategic, care-şi găseşte originile în cartea Eastwards to Tartary semnată de Robert Kaplan, viitorul apropiat conţine ameninţările fundamentalismului islamic, pe un front care porneşte din Algeria, include Orientul Mijlociu, cu Israelul şi vecinii săi, şi se termină în Afganistan, trecând prin bazinul caucazian.
În acesta formula extinsă a teatrului geo-politic de operaţiuni americane împotriva terorismului, României şi Bulgariei le-ar reveni o funcţie de avanpost, militar şi de securitate, al întregii alianţe nord-atlantice. Singura problemă este însa ca românii şi bulgarii au aflat acest lucru înaintea celorlalţi aliaţi NATO, cu excepţia, încă prezumtivă, a americanilor. Aceste ţări, aflate în febra pro-atlantică maximă, prezintă cele mai înalte cote de simpatii populare şi politice pro-americane.
România şi românii, remarca Kaplan în articolul din NYT, au un simţ foarte dezvoltat al schimbărilor politice iminente, mai ales în politica externă. O istorie complexă în care românii au profitat de neînţelegerile dintre vecinii puternici pentru a-şi realiza interesele politice locale, raţionează Kaplan, i-ar fi făcut foarte sensibili la schimbarea, în plină desfăşurare, a raportului de forţe dintre America şi Uniunea Europeană.
Călătorul erudit şi sentimental (Kaplan) de la începutul anilor ’90 a avut mereu premoniţii confirmate în spaţiile frecventate, între ele România fiind un loc de predilecţie. Faptul că un astfel de mesager – el este şi un consilier de taină al preşedinţilor Clinton şi Bush, scrie acum, în cel mai important ziar din SUA, despre priorităţile pro-americane entuziaste ale românilor, în condiţiile dezacordului relativ dintre Bucureşti şi statele Uniunii Europene, este confirmarea oficioasă de primire şi încurajare a strategiilor Bucureştiului. De altfel, Kaplan nu ezita să sugereze dificultăţile reale, obiective şi subiective, ale integrării României în UE, potrivit căreia intrarea în UE a unor ţări cu tradiţii culturale bizantin-otomane ar putea debloca imobilismul actual din relaţiile
SUA–UE
Articolul lui Kaplan, are meritul să abordeze cu subtilitate tensiunile dintre americani şi vest-europeni, pe baza unui material didactic nou şi neaşteptat: România şi, într-o măsură mai mică, Bulgaria. Oarecum pe tăcute, dar în forţă, România a intrat în sfera de influenţa americană, înainte de a intra în NATO şi UE, singurele organizaţii pentru care şi-a depus oficial candidatura şi a căror umbrelă formală oferă garanţii credibile şi importante de securitate, militară şi economică, pe termen lung. Decizia aceasta, plină de promisiuni, este, de fapt, crede Kaplan, ,,un risc calculat”, având în vedere şansele ascendenței puterii americane în anii care vin.
În felul acesta s-ar încerca inculcarea spiritului de frontieră în rândul ţărilor care vor asigura frontiera de Est a Uniunii Europene. Țări precum Polonia, România, ţările baltice, Ungaria, Bulgaria se afla la graniţele civilizaţiei şi trebuie să îşi asume un rol civilizator. Însele aceste ţări sunt de fapt noi teritorii câştigate democraţiei şi civilizaţiei. Ele sunt un fel de zonă intermediară, nu încă suficient integrată euro-atlantic, dar capabilă să înţeleagă procesele prin care recent a trecut, evident similarităţile fiind limitate, orice generalizare fiind o exagerare şi în acest caz. Oricum ţărilor candidate estice li se cere să fie un fel de şerifi ai ţinuturilor de graniţă şi să îşi asume un rol de zonă tampon sau de filtru protector.
Pentru a încerca infuzia unei doze de claritate sporite, nu este nimic condamnabil în împărtăşirea experienţei şi a lecţiilor învăţate de pe urma tranziţiei şi reformelor politice şi economice. Dimpotrivă, ţările din Europa Centrală şi de Sud Est au datoria morală să ajute şi să asiste la rândul lor ţările mai de la Est, aşa cum la rândul lor au beneficiat de ajutorul ţărilor mai de la Vest. Este în fond şi interesul României şi al celorlalte ţări UE să proiecteze stabilitate politică, să promoveze democraţia şi să susţină procesele de dezvoltare economică din ţările din vecinătatea imediată sau mai îndepărtată, a căror subdezvoltare sau instabilitate ar putea avea un impact negativ asupra propriilor evoluţii interne.
Cu toate acestea, procesul de extindere al UE şi NATO nu trebuie să se transforme într-o chestiune de geografie a fricii şi a spaimei de Est. Proiectarea stabilităţii şi încurajarea democraţiei şi economiei de piaţă în ţările din Caucaz şi din nordul Marii Negre este o misiune responsabilă şi pe de-a-ntregul lăudabilă. Totuşi, transformarea Estului în simbolul relelor şi transformarea ţărilor de la frontierele zonei ,,negre” în cordoane de securitate induce prea pregnant ideea cetăţii asediate de barbarii din est.
După opinia ziaristului Klaus Dahmann, ţările sud-est-europene s-ar afla încă în dilema între Uniunea Europeană şi Statele Unite. Războiul din Irak din primăvara anului 2003 nu a făcut decât să confirme, o dată, în plus această situaţie în care se afla România de peste un deceniu.
Viziunea României privind viitoarea arhitectura instituţională a Uniunii Europene lărgite
Pe de o parte, proiectul european pornea de la prezumţia că statul naţiune era principala cauză a catastrofelor cu care s-a confruntat Europa în prima jumătate a secolului XX şi, în consecinţă, integrarea acestora într-un cadru mai larg, respectiv ,,îngrădirea” rolului lor, reprezentând condiţia esenţială a unei păci durabile în Europa. Pe de altă parte, construcţia europeană nu putea să ignore realitatea statelor-națiune şi, ca atare, guvernele acestora au stabilit prin Tratatul de la Roma un sistem de decizie care le permitea, într-un cadru colectiv, să aibă ultimul cuvânt în marea majoritate a domeniilor.
Aceasta contradicţie aparentă între cele două principii reflecta, de fapt, intenţiile părinţilor fondatori, în viziunea cărora prevenirea unor noi conflicte depindea de instaurarea unui sistem care să asigure un echilibru între statele mari şi cele mici în privinţa controlului puterilor decizionale. Uniunea Europeană se afla în prezent în fața sfidării majore a celei mai mari extinderi din istoria existenţei sale. Rezultatul acestui proces va fi reflectat atât prin noua dimensiune a viitoarei Uniuni lărgite cât şi printr-o mult mai mare eterogenitate a membrilor săi. În acest context, considerăm fireşti dezbaterile intense din ultima perioadă vizând viitoarea configuraţie a construcţiei europene, precum şi cele mai bune modalităţi de acomodare reciprocă a celor două sfidări majore: extinderea fără precedent a Uniunii Europene şi necesitatea ineluctabilă a aprofundării proce-sului integrării europene.
Ca stat membru al Uniunii Europene, România este deosebit de interesată să contribuie la edificarea unei Europe unite, puternice în cadrul unui spaţiu comun al democraţiei, libertăţii, securităţii, stabilităţii şi prosperităţii. România este direct interesată ca succesul construcţiei comunitare care face această entitate unicat atât de atractivă să se perpetueze inclusiv într-o Uniune lărgită şi înţelege să se implice cu responsabilitate în toate etapele construcţiei sale.
Perspectivele construcţiei europene
Procesul de edificare a viitoarei configuraţii europene este deosebit de complex şi trebuie construit cu minuţiozitate. Dacă abordarea care va prevala va fi una realistă şi pragmatică se impune, o distincţie clară între priorităţile pe termen scurt ale agendei europene şi preocupările ale căror şanse de realizare în viitorul apropiat sunt minime.
Lărgirea nu trebuie să se facă însă în detrimentul aprofundării integrării europene, motiv pentru care considerăm la fel de importante acţiunile menite să garanteze continuitatea forţei şi coerentei Uniunii, conform principiilor fundamentale ale construcţiei europene şi obiectivelor sale de natură politică, economică şi socială, care să combine armonios un spaţiu economic şi social comun cu o uniune politică mai vizibilă şi mai puternică pe scenă internaţională.
O Uniune lărgită nu înseamnă numai un număr sporit de state membre, dar şi un grad mai mare de eterogenitate. Europa este un continent al diversităţii şi al multilateralităţii culturale. Puterea şi ,,farmecul” Uniunii Europene s-au bazat, însa, tocmai pe capacitatea ei extraordinară de a crea unitate din diversitate. În contextul actualei extinderi, dezvoltarea instituţională a Uniunii Europene este inevitabilă, proces care va implica atât iniţiative de ordin constituţional cât şi reamenajări şi dezvoltări în domeniul instituţional.
În ceea ce priveşte opinia asupra principiilor care să stea la baza acestei construcţii, deopotrivă complexă şi ambiţioasă, considerăm esenţiale următoarele elemente:
- Noua construcţie Europeană va trebui să reprezinte ,,construcţia comună a unor aspiraţii/interese împărtăşite”.
- Tuturor statelor membre trebuie să li se garanteze păstrarea şi posibilitatea afirmării identităţii naţionale, certitudinea că aceasta nu se va ,,dizolva” într-o entitate ,,supra-statală”, indiferent de coordonatele pe care ea se va dezvolta. Mai exact, Uniunea Europeană ca actor economic şi politic mai vizibil pe plan internaţional nu trebuie inevitabil să devină o entitate suprastatală.
- Cetăţenii tuturor statelor constitutive trebuie să aibă sentimentul apartenenţei la o entitate în ale cărei valori comune se recunosc ei înşişi.
- Cadrul Naţional vă rămâne un punct de referinţă esenţial al afirmării identităţii naţionale şi al consolidării democraţiei. Regulile şi politicile comune ale Uniunii Europene trebuie să se bazeze pe valorile şi principiile împărtăşite fără rezerve de toţi membrii săi.
- Trebuie încurajată şi susţinută revitalizarea valorilor democraţiei la scara întregului continent european, deoarece stabilitatea în spaţiul din vecinătatea graniţelor externe ale Uniunii Europene poate fi o garanţie suplimentară a menţinerii bunăstării şi securităţii în cadrul acesteia.
Sensul procesului
În percepţia României, procesul de construcţie europeană trebuie să aibă ca ţintă o Europă unită şi puternică, o Europă a solidarităţii şi toleranţei. O Europă unită înseamnă, deopotrivă, naţiuni puternice cu conştiinţa de sine, care vor găsi în Uniunea Europeană cadrul cel mai adecvat de afirmare. Aşa cum afirma şi preşedintele Comisiei Europene, viitoarea construcţie Europeană trebuie să reprezinte:
- O Europă unită, paşnică, care să includă toate naţiunile sale diferite;
- O Europă democratică, în care oamenii să-şi decidă propriul destin;
- O Europă tolerantă, în care libertăţile prosperă;
- O Europă sigură şi dreaptă, în care drepturile omului sunt respectate, iar cetăţenii sunt protejaţi.
România consideră statul naţiune drept nivel de referinţă al afirmării identităţii naţionale şi al consolidării democraţiei, dar este, în acelaşi timp, în favoarea unor forme de integrare mai avansate, în care sinergia contribuţiilor individuale să asigure o acţiune mai relevantă şi mai eficientă la nivelul Uniunii. Potrivit opiniei oficialilor români, cu cât UE încurajează mai mult afirmarea identităţilor statelor candidate, cu atât acestea vor dori să aprofundeze cooperarea lor în cadrul Uniunii.
