Uniunea Europeană şi N.A.T.O.
Actuala arhitectură de securitate Europeană reflecta trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în U.E.; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare (specifică O.S.C.E.) renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.
Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. şi O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în U.E., competiţia dintre U.E. şi N.A.T.O., posibilitatea că interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene. Progresele instituţionale, dau o formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euro-atlantica. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între U.E. şi N.A.T.O. dă conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.
Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional va fi construit prin dezvoltarea relaţiei existente între N.A.T.O. şi U.E., pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare, independente de contribuţia S.U.A., pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu şi ale U.E., precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către N.A.T.O. şi U.E. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. şi aplicarea principiului creării unei forţe europene, „separabile, dar nu separate”, afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.
Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar U.E. (până în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:
- reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie;
- continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianţei, în baza Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin în 1996; sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui comandant general european şi a unui cartier general N.A.T.O., pentru acţiuni controlate de U.E., precum şi termeni specifici de referinţă pentru D.S.A.C.E.U.R. şi pentru conceptul de C.J.T.F. (Forţa Combinată de Intervenţie Inter-arme);
- dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizaţii, inclusiv planificarea, exerciţiile şi consultarea;
- recunoaşterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor;
În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a Declaraţiei de la St. Malo, sunt formulate următoarele principii:
- capacitatea de acţiune autonomă a U.E., dreptul de a lua decizii şi de a aproba acţiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianţă;
- dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare şi transparență, între N.A.T.O. şi U.E.; acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. şi altor aliaţi europeni pentru întărirea capacităţilor lor de apărare, în special pentru noi misiuni, evitând dublarea inutilă;
- asigurarea posibilităţilor implicării aliaţilor europeni care nu sunt membrii U.E. în operaţiuni de răspuns la criza (operaţiuni sub comanda U.E.), în baza unor acorduri de cooperare;
- folosirea unor capacităţi şi realizări N.A.T.O. „separabile, dar nu separate”, în operaţiuni controlate de U.E.
Pentru aplicarea ultimului principiu, în situaţia în care Alianţa nu este angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze: accesul la capacităţile de planificare ale N.A.T.O.; disponibilitatea capacităţilor prestabilite şi a realizărilor comune ale N.A.T.O. în folosul operaţiunilor conduse de U.E.; identificarea opţiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului D.S.A.C.E.U.R. şi asumarea eficientă şi deplină a responsabilităţilor; adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apărării, în scopul disponibilizării forţelor pentru operaţiuni conduse de U.E.
În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, aşa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington. Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare .
Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. presupune din partea aliaţilor europeni o contribuţie mai coerentă şi mai eficientă la misiunile Alianţei, o întărire a parteneriatului transatlantic, o acţiune autonomă, de la caz la caz, şi, prin consens, sub controlul politic şi conducerea strategică a U.E., sau altfel convenite. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative noi, rămâne esenţială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la adresa securităţii. Aranjamentele practice detaliate şi evitarea duplicării capacităţilor şi elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unei colaborări aliate strânse.
La rândul său, U.E. (prin Declaraţia statelor membre ale U.E.O. care sunt şi membre ale U.E., despre rolul U.E.O. şi despre relaţiile sale cu U.E. şi cu N.A.T.O., Maastricht, 10 decembrie 1991) se declară „gata să dezvolte relaţii de lucru strânse între U.E.O. şi Alianţa şi să întărească rolul, responsabilitățile şi contribuţia statelor membre U.E.O. în sânul Alianţei”, ceea ce înseamnă o echilibrare, împărţirea poverii între S.U.A. şi Europa, dorită de americani din motive bugetare şi de europeni din considerente politice. Două sunt direcţiile principale, identificate în prima instanţa şi avute în vedere de europeni: eliminarea dependentei faţă de N.A.T.O. în domeniul militar şi creşterea operabilităţii U.E. prin ameliorarea interoperabilităţii forţelor naţionale; derularea unui program de exerciţii şi de antrenamente împreuna cu N.A.T.O. şi eliminarea insuficiențelor în materie de comunicații şi de observare prin satelit.
Oficialii N.A.T.O., cred că în ultimii 10 ani Alianţa a descoperit faptul că prăpastia tehnologică dintre forţele armate americane şi cele ale naţiunilor europene devine din ce în ce mai mare. Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar şi de faptul că, după războiul rece naţiunile europene şi-au redus forţele militare, ştiind că nu mai exista un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriană din Kosovo a conturat limpede în mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză şi în asigurarea unei maniere moderne „de desfăşurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au un mare deficit faţă de americani” (Klaus P. Klaiber, şeful diviziei probleme politice din N.A.T.O.). Dificultăţile cu care s-au confruntat aliaţii în Kosovo au convins europenii că trebuie să lucreze foarte repede pentru rezolvarea problemelor legate de capacităţile moderne de management de criză: comunicaţii, transport aerian rapid, operaţiuni aeriene de recunoaştere. La rândul lor, succesele din Irak, din primăvara anului 2003 au demonstrat încă o dată nivelul de dotare de excepţie a armatei S.U.A.
Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizaţii. Se doreşte ca procesele de extindere să fie compatibile şi să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al garanţiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele ale art. 5 al Tratatului de la Washington. Pentru executarea articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate ţările vizate trebuie să fie membre N.A.T.O. Când încă mai funcţiona U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi țări în U.E.O., cu statutul de membrii cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre N.A.T.O. De aceea este posibil că extinderea U.E. să depindă pe viitor de cea a Alianţei, pentru a se evita, aşa cum se apreciază, obţinerea unor garanţii de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte”.
Decizia europenilor de constituire (până în 2003) a unei forţe comune de reacţie rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a nemulţumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel, poziţia sa preponderenta în cadrul Alianţei Atlantice, determinată inclusiv de contribuţia financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulţumirea şi-a găsit clar expresia în aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: „nu poate exista un grup separat de interese al U.E. în N.A.T.O.”, nu trebuie să existe „structuri paralele sau redundante, deoarece aceasta va slăbi alianţa”.
Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că realităţile geopolitice şi geostrategice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul „ce a făcut S.U.A. pentru Europa” şi acceptarea modelului „ce va face S.U.A. împreuna cu Europa”.
