Mănăstirea Bistriţa
Mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ este aşezată în comuna Alexandru cel Bun – sat Bistriţa, la o distanţă de 8 kilometri mai spre vest de oraşul Piatra Neamţ, pe drumul DN 15 Piatra Neamț-Bicaz. Mănăstirea, ctitorită de Alexandru cel Bun, a rezistat timp de peste şase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntând greutăţile şi încercările istoriei. Aşezământul monahal de la Bistriţa – judeţul Neamţ are o mare valoare istorică şi arheologică, numărându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale din Moldova alături de mănăstirea Neamţ, adăpostind oseminte domneşti şi fapte de neuitat din istoria şi viaţa spirituală a poporului român. Hramul mănăstirii Bistriţa din judeţul Neamţ: “Adormirea Maicii Domnului” pe 15 august şi Izvorul Tămăduirii Anul construcţiei: 1406 de către domnitorul Alexandru cel Bun.
Scurt istoric
Începuturile Mănăstirii Bistriţa din judeţul Neamţ datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea, din vremea domniei lui Petru Musat, când aici s-a ridicat o bisericuţă de lemn prin grija ieromonahului Pafnutie. În anul 1402, pe locul bisericii de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a construit o biserică din piatră, lungă de 30 m, cu pronaos, gropniţă, naos şi altar. Tot atunci, domnitorul a înzestrat Mănăstirea Bistriţa cu numeroase sate şi moşii. Împreună cu sihăstria Neamţului, Mănăstirea Bistriţa este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Judeţul Neamţ. În anul 1418 este înmormântata la mănăstirea Bistriţa doamna Ana (Neacșa), iar alături de ea, în anul 1432, este îngropat domnitorul Alexandru cel Bun. În anul 1498, Ştefan cel Mare va ridica o impunătoare clopotniţă cu paraclis intrând astfel pe lista ctitorilor acestei mănăstiri. Următorul ctitor a fost Petru Mușat care între anii 1541-1546 a reânoit din temelie sfânta Mănăstire Bistriţa din judeţul Neamţ.
În anul 1677, Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, închina mănăstirea Locurilor Sfinte-patriarhiei Ierusalimului, inaugurând o lungă epocă de înstrăinare în care s-a pierdut şi cea mai mare parte din patrimoniu. Asemeni celorlalte mănăstiri din Neamţ, evenimentele din 1821 au afectat şi Mănăstirea Bistriţa, când construcţiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor şi au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii şi obiecte de cult. Prin măsurile adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza are loc plecarea călugărilor greci din acest lăcaş şi începând cu anul 1863, Mănăstirea Bistriţa, cunoaşte o epocă de renaştere, redevenind vatră de cultură şi de viaţă ortodoxă de altădată. În anul 1932 au fost deshumate osemintele ctitorilor şi reaşezate pe latura nordică a gropniţei sub două bolţi de piatră. O manifestare similară a avut loc şi la sfârşitul anului 1982, când s-a sfinţit şi statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, operă remarcabilă a sculptorului Gir Rădulescu, situată lângă biserica mănăstirii, pe latura de sud.
Între anii 1967 – 1977 şi apoi 1979 – 1984 la Mănăstirea Bistriţa au avut loc lucrările de restaurare a palatului domnesc, a celor două case egumeneşti, a şcolii lui Petru Rareş, a zidurilor de incintă şi a chiliilor din cadrul complexului mănăstiresc Bistriţa. În apropiere de Bistriţa se afla ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu din anul 1560 – Mănăstirea Pângăraţi (cunoscută pentru arhitectura unică în România, fiind vorba despre două biserici construite una peste alta).
Podoabele şi tezaurul mănăstirii
La mănăstirea Bistriţa se păstrează Icoana Sfintei Ana, creaţie bizantină cu mare valoare istorică şi spirituală şi Icoana făcătoare de minuni primită în dar de domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1407 de la împăratul Manuel II Paleologul. Pe lângă mormintele domnitorului Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, doamna Ana, în partea de sud-est a mănăstirii Bistriţa se află mormântul lui Ivaşcu Golescu, mare vornic din Țara Românească, decedat la 20 decembrie 1584, iar în partea de nord-est se află mormântul cronicarului Grigore Ureche. Necropola domnească de la Mănăstirea Bistriţa mai cuprinde groapa lui Alexăndrel, primul dintre fiii lui Ştefan cel Mare, depus aici în 1494 şi lespedea frumos împodobită a Doamnei Maria, soţia lui Ştefan Lăcustă, care a decedat la 31 iulie 1542. Arheologii au descoperit şi un mormânt arhieresc, ce se presupune a fi al lui Iosif Mușat, primul mitropolit al bisericii autocefale a Moldovei, rudă apropiată a lui Alexandru cel Bun.
La Bistriţa a existat o şcoală de copişti în sec XVI-XIX unde s-au format vestiţii copişti şi miniaturişti Paisie şi Gavriil Uric şi tot aici s-au scris două din lucrările fundamentale ale literaturii noastre vechi – Pomelnicul început în 1407 şi completat până în secolul al XIX-lea şi Letopiseţul care se referă la perioada 1359-1506 care a fost continuat la Mănăstirea Putna. Muzeul Mănăstirii Bistriţa care a fost iniţiat încă din 1932 cuprinde monezi de epocă, icoane din secolele XVI-XVIII, sculpturi şi fresca descoperite în timpul cercetărilor arheologice, resturi din veşmintele domneşti şi alte obiecte din necropola voievodală.
La intrarea în aşezământul monahal de la Bistriţa putem admira un clopot de aproximativ 800 de kg împodobit cu o inscripţie în limba slavonă şi o frumoasă stemă a Moldovei, realizată în genul vechilor semne heraldice occidentale, care a fost dăruit mănăstirii Bistriţa de către domnitorul Ştefan cel Mare în anul 1494. Până în 1990 la mănăstirea Bistriţa a stat şi binecunoscutul părinte Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă. În apropiere mai puteţi vizita mănăstirile Bisericani (denumirea vine de la cuvântul “bisericoşi” ce îi caracteriza pe primii călugări) şi Pângăraţi (celebră datorită arhitecturii unice a bisericii vechi).
Mănăstirea Pângăraţi
Mănăstirea Pângăraţi, un aşezământ de veche tradiţie de pe valea Bistriţei, este amplasată pe DN15 Piatra Neamţ – Bicaz, în apropierea hidrocentralei Dimitrie Leonida de la Stejaru şi de Bisericani, la răsărit de Muntele Botoșani şi pe malul stâng al pârâului Pângăraţi. Mănăstirea este situată în apropierea mănăstirilor Bistriţa (una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova), Bisericani (numită aşa după cuvântul “bisericoşi” ce îi caracteriza pe primii călugări) şi în drumul spre mănăstirea Petru Voda (cunoscută pentru părintele Iustin Pârvu). Hramul mănăstirii Pângăraţi: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Anul construcţiei: 1560 de către domnul Alexandru Lapusneanu
Scurt istoric
Mănăstirea Pângăraţi îşi are începuturile în sec al XV lea, mai exact în anul 1460 când cuviosul Simeon Sihastru, unul din sfetnicii lui Ştefan cel Mare, a construit aici prima biserică din lemn cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. În anul 1476, biserica mănăstirii Pângăraţi a fost incendiată de turci iar călugării s-au ascuns în munţi unde au rămas până la încetarea războiului.
În anul 1560, voievodul Alexandru Lăpușneanu transformă schitul în mănăstire şi zideşte în locul bisericii de lemn o biserică de piatră cu o arhitectură unică care a rezistat până astăzi. Deşi la început mănăstirea Pângăraţi a avut doar o mică suprafaţă de teren atribuită de Alexandru Lăpușneanu, în mai puţin de un secol, ea a devenit unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriţei, alăturându-se marilor mănăstiri Neamţ şi Bistriţa.
Denumirea de Pângăraţi a mănăstirii provine, după istoricul Nicolae Iorga, de la un posibil călugăr Pangratie care a fost un pustnic ce a dat numele pârâului din apropiere. Aşezarea mănăstireasca de la Pângăraţi apare pentru prima dată sub această denumire într-un document emis de cancelaria lui Petru Şchiopul la data de 9 iulie 1577, când se vorbea de faima iconarilor de la Pângăraţi.
De-a lungul timpului sihăstria de la Pângăraţi a fost restaurată şi mărită. Marele vistier Dumitru Şoldan va construi în anul 1642 o chisiarniță şi turnul clopotniţă, iar în secolul al XIX lea, egumenul Macarie, a transformat tainiţa subsolului în biserică şi a construit impunătorul corp de chilii din sud-vest, unde se afla stăreţia, trapeza şi biblioteca. Stareţul Varnava, în anul 1850, restaurează mănăstirea Pângăraţi şi construieşte noi clădiri. După anul 1863, la mănăstirea Pângăraţi viaţa monahală slăbeşte tot mai mult, cu toate că sfintele slujbe şi firul vieţii duhovniceşti au continuat neîncetat până astăzi. În anul 1960, mănăstirea a fost închisă şi până în anul 1990, în cadrul aşezământului monahal a funcţionat Staţiunea de Cercetări Biologice Geografice – Stejarul. La data de 23 mai 1991, prin hotărârea Sfântului Sinod, se înfiinţează Mănăstirea Pângăraţi ca mănăstire de călugări şi au început lucrările de restaurare la acoperiş, faţadele exterioare, ferestre şi turnul clopotniţei. Din anul 1996, părintele stareţ Teofil Lefter, se străduieşte să readucă în vechea vatră de la Pângăraţi frumuseţea de odinioară a acestui aşezământ monahal, construind o biserică impunătoare în care să fie slăvit Dumnezeu şi să fie pomeniţi ctitorii, slujitorii şi credincioşii care s-au ostenit în această mănăstire.
Patrimoniul Mănăstirii Pângăraţi
Biserica veche de la Mănăstirea Pângăraţi este o construcţie masivă din piatră, care la exterior pare mare şi înaltă, dar în interior este mică şi mai puţin spaţioasă. De fapt, clădirea adăposteşte doua biserici suprapuse – cea de la subsol care are intrarea prin partea de sud şi a fost închinată iniţial Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi cea de sus care are intrarea prin partea de nord, închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Biserica mică de jos reprezintă, de fapt, o tainiţă transformată în capelă, scundă, cu pronaos, naos şi altar, acoperite cu bolţi. Biserica de sus este construită în formă de cruce şi nu are turla. Altarul bisericii este luminat de două ferestre, una la răsărit şi alta la nord, în zona proscomidiei. Catapeteasma este din lemn şi a fost sculptată şi pictată, în anul 1778, de stareţul mănăstirii, iar naosul are absidele foarte înguste şi puţin adânci.
Biserica veche de la Pângăraţi are o arhitectură unică intre mănăstirile din Moldova şi România. Ferestrele sunt din lemn, mici şi duble, cu grilaj metalic la exterior. Pridvorul este luminat de o fereastră dreptunghiulară la vest şi alta la nord. Faţadele exterioare ale bisericii sunt tencuite şi văruite în alb-închis.
Incinta complexului mănăstiresc de la Pângăraţi este împrejmuita la vest şi est cu un zid din piatră la 5 m înălţime. În interior sunt alei betonate împrejmuite de trandafiri multicolori. După anul 1992 s-a construit încă o biserică în cadrul aşezământului şi s-a renovat fostul palat pentru stăreţie.
