Budismul
Cu o tradiţie veche de peste două milenii, cu forme diverse, potrivit ţărilor în care s-a dezvoltat şi deseori greu accesibil pentru occidentali, budismul nu poate fi separat de mediul în care a apărut: India secolelor 6 şi 5 î.C. budismul are peste 370 milioane de adepţi şi a fost fondat de Siddhartha Gautama, cunoscut şi sub numele de Sakyamuni (numele de clan) sau Buddha, care nu este un nume, ci un titlu, însemnând Cel iluminat. Buddha nu a pretins niciodată că ar fi Dumnezeu, şi nici n-a fost privit ca atare de budiști. El a fost o fiinţă omenească care a atins un nivel ridicat de cunoaştere, înţelegând viaţa cât mai adânc posibil. În pofida zelului unor naratori ulteriori, care a transformat biografia lui Buddha într-o adevărată legendă, mai este încă posibilă reconstituirea marilor etape ale vieţii celui care, după 547 de existenţa anterioare, animale şi umane, în care s-a dedicat practicării virtuţilor şi acumulării unor fapte meritorii, hotărăşte să se manifeste pentru ultima dată, mânat de compasiune față de făpturile aflate în suferinţă pe tărâmul Indiei. Născut prinţ, într-un mic regat nepalez, Terai, în sânul unei familii bogate, copilul, care se pare că manifestase calităţi ieşite din comun, primeşte numele personal de Siddhartha. Tinereţea lui a fost cea obişnuită pentru un tânăr nobil din epoca sa: viaţă îndestulată, studii, căsătorie. În jurul vârstei de 30 de ani, când, se spune, urma să devină tată, descoperă prin intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni: bătrâneţea, boala, moartea, apoi o cale spre speranţa unei eliberări, prin imaginea senină a unui călugăr care trăieşte în sihăstrie. Dezgustat de existenţa sa de plăceri deşarte, el alege sihăstria şi după mulţi ani de căutări felurite, optează pentru Calea de mijloc, care îl va face să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt: iluzorii, trecătoare şi să descopere o metodă ce poate elibera definitiv fiinţa de patimi, de iluzii aducătoare de suferinţă. Aceasta este Deşteptarea şi din acest moment merită pe deplin titulatura de Buddha („Cel iluminat”), din rădăcina sanscrită „Budh” (a se deştepta, a se ilumina). Rezistând ispitei de a accede imediat la o eliberare personală egoistă, Buddha se hotărăşte să răspândească învăţătura sa. Timp de 40 ani, va călători prin Valea Gangelui, explicându-şi doctrina, apelând din când în când la amintirile din vieţile sale anterioare, adunând în jurul lui călugări şi adepţi laici, acceptând chiar, spre sfârşitul vieţii, la insistenţele discipolului sau Ananda, intrarea în comunitate şi a călugăriţelor. Ajuns la o vârsta avansată şi considerându-şi misiunea împlinită, el dispare pentru totdeauna, înălţându-se în Parinirvana. Imediat după moarte, relicvele sale vor fi vehement disputate, apoi împărţite între mai multe regate. budismul s-a stins în India acum 1000 de ani (deşi, a renăscut recent). S-a extins la sud, în Sri Lanka şi sud-estul Asiei, unde o formă a budismului continuă să înflorească, şi la nord, în Tibet, China, Mongolia şi Japan. Forme ale budismului mai sunt practicate în aceste ţări, deşi în ultimul secol au suferit mari modificări, efecte ale comunismului. De asemenea, în ultimul secol, budismul a ajuns şi în Vest, unde sute de mii de oameni au devenit adepţi. Spiritul liber de a cerceta, de a întreba este o trăsătură importantă a budismului. Buddha însuşi a încurajat oamenii să cerceteze ei înşişi adevărul învăţăturilor sale, înainte de a le accepta. Buddha nu a vrut niciodată că oamenii să practice învăţăturile sale din credinţă oarbă sau din superstiţie. Oamenii ar trebui să pună în aplicare numai ceea ce cred ei că le este benefic fizic şi psihic. Deoarece budismul respecta dreptul omului de a cerceta şi de a alege singur, este o religie tolerantă faţă de celelalte religii, învăţând oamenii să trăiască în armonie unii cu alţii, indiferent de rasă sau religie. Budismul recunoaşte toate fiinţele ca fiind egale, predică iubirea universală, bunătatea şi compasiunea nu numai faţă de semeni, ci şi faţă de toate creaturile, care împreună cu oamenii împart acelaşi mediu. Dacă oamenii doresc să trăiască fericiţi în lumea aceasta, ei trebuie să aibă grijă şi să contribuie la bunăstarea celorlalte fiinţe. budismul vede viaţa ca un proces de schimbare continuă, iar scopul celor ce practică această religie este să profite de acest fapt. Asta înseamnă că, în opinia lor, omul se poate schimba în bine, factorul decisiv în această schimbare îl deţine mintea omenească, iar budismul a dezvoltat multe metode de antrenare a minţii. Foarte importantă este meditaţia, care este o cale de inducere a unor stări pozitive, caracterizate de calm, concentrare, conştientă şi emoţii, cum ar fi prietenia. buddhismul ne învaţă că prin meditaţie şi printr-un comportament moral, se poate atinge Nirvana, o stare de iluminare, de deşteptare, deşi înainte de a ajunge aici, omul este subiectul mai multor vieţi, unele dintre ele bune, altele rele, depinzând de karma fiecăruia. Karma este definită ca acţiunea intenţionată, altfel spus, fiecare gest, vorba sau faptă făcute conştient şi intenţionat. Karma înseamnă intenţie bună sau rea. Conform principiului cauză-efect, karma dintr-o viaţă anterioară determina natura vieţii prezente.
La baza învăţăturii lui Buddha stau cele patru adevăruri sfinte:
- Viaţa este suferinţă;
- Setea de plăcere este originea suferinţei;
- Durerea poate fi vindecată prin domolirea acestei sete, prin anihilarea totală a dorinţei;
- Pentru a îndepărta dorinţa, trebuie urmat drumul cu opt ramuri, denumit Nobilă Cărare Octuplă, care înseamnă: înţelegere dreaptă, gândire dreaptă, cuvânt drept, fapta dreaptă, mijloace de existenţa drepte, efort drept, concentrare dreaptă.
Cele cinci percepte sunt:
- Să nu omori.
- Să nu furi.
- Să nu minţi.
- Să nu fi imoral.
- Să nu consumi droguri sau băuturi alcoolice.
Buddha este un mântuitor, în sensul că arată o cale, dar fiecare rămâne liber s-o urmeze sau nu. Linia de conduită este propusă, nu impusă, şi drumul este lung şi solitar. Cele patru adevăruri constituie moştenirea inestimabilă lăsată de Buddha, şi niciodată, de-a lungul istoriei sale, indiferent de îmbogăţirile şi transformările sale, budismul nu va lepăda nici cea mai mică parte din această învăţătură iniţială. Budismul a venit ca o religie nouă, cerută de sufletul popular, care nu putea concepe religia austeră şi rece, fără temple şi zei, de pură contemplare filozofică, care era brahmanismul. Întemeietorul acestei religii, care număra peste 150 de milioane de credincioşi, este înţeleptul Buddha (nume de naştere: Siddhartha), din familia princiară Sakya. Ducând o viaţă plină de plăceri în cadrul familiei, a ajuns prin meditaţie un înţelept (Buddha), după ce, părăsind familia, deveni călugăr muni, de aici şi denumirea de Sakyamuni, sub care mai e cunoscut. Înţelepciunea descoperită de el era că, pentru a domina viaţa, trebuie să ştii să te eliberezi de ea, tinzând către nirvana. Deci, în fond, acelaşi principiu ca şi brahmanismul. Deosebirea, care a şi asigurat succesul budismului, e că, deşi nici el nu învață masele despre zei, adepţii lui Buddha l-au făcut pe el semizeu şi i-au instituit un cult. Acesta i-a asigurat succesul, faţă de rigiditatea abstractă a brahmanismului, deşi Buddha însuşi propaga aceleaşi învăţăminte: agnosticismul religios, eliberarea de viaţă, metempsihoza după moarte şi trecerea în nirvana. Prin organizarea pe care şi-a dat-o, dar mai ales prin admirabilele ordine călugăreşti pe care le-a organizat, budismul a izbutit să se răspândească foarte rapid, mai ales în afara graniţelor Indiei: China, Tibet, Japonia, înlocuind peste tot aproape complet brahmanismul anterior. În India, budismul, deşi a prins, s-a amestecat în curând cu alte religii populare, dând naştere unei noi religii, denumite hinduism sau neobrahmanism, în care s-a contopit şi brahmanismul, şi care este astăzi religia cea mai răspândită în India, numărând peste 200 milioane de adepţi. Caracteristic e faptul că neobrahmanismul (hinduismul) a împrumutat foarte multe elemente creştinismului şi o direcţie a lui, vishnuismul, a adoptat atât ideea de treime, cât şi pe cea de întrupare şi răscumpărare. Cu toate acestea, datorită curentelor şi riturilor populare, care au fost adoptate de hinduism, ca şi de vishnuism, practicile şi ceremoniile lor sunt aşa de bizare că se merge chiar până la sacrificii umane oferite zeiţei Kali încât neobrahmanismul (hinduismul) pare a reprezenta un posibil regres spiritual, chiar faţă de brahmanismul clasic anterior.
Brahmanismul
Este vechea religie care stăpâneşte şi astăzi în India. Este în amestec între politeismul naturalist al Vedelor, cum se numesc cărţile sacre ale brahmanismului, şi monismul panteist, ieşit din meditaţiile religioase ale preoţilor brahmani. Religia Vedelor, anterioară brahmanismului, era prea naturalistă şi prea senzualistă. Păzitorii şi cititorii Vedelor preoţii brahmani au căutat să spiritualizeze acest naturalism şi au creat un zeu unic, Brahma, care nu este altceva decât rugăciunea zeificată. În fond, Brahma nu este decât o abstracţie, un neant. Din acest neant, brahmanismul face să se nască totul, în el, iar prin purificare şi spiritualizare, să se reîntoarcă tot la el. De aici principiul metempsihozei susţinut de brahmanism, pentru că, prin reîncarnarea sufletelor după moarte în alte trupuri, să se poată face purificarea şi reîntoarcerea lor în Brahma, adică în neant. În forma aceasta abstractă, brahmanismul nu a fost accesibil maselor populare. În schimb, brahmanii-preoți au făcut din religie mai mult un motiv de meditaţie filozofică. Sensul şi rostul vieţii fiind neantul-nimicul, supremă fericire este să părăseşti această viaţă. De aici caracterul de austeritate şi asprime ascetică al brahmanismului.
