Islamul
Islamul, este numele dat religiei apărute în urma revelaţiilor şi învăţăturilor lui Mahomed şi este considerată una din marile religii ale lumii, beneficiind de peste un miliard de adepţi. Islamul, mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril, s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul sec. 7 d.C, fiind ultima dintre religiile monoteiste. Islam este un cuvânt arab, care – printre altele – înseamnă: pace, salut, ascultare, loialitate, credinţă, supunere la voia Creatorului Universului. Istoria de început a Islamului a gravitat în jurul unui singur personaj central: Mohamed (Cel preaslăvit, Cel lăudat), care s-a născut în jurul anului 570 d.C. în oraşul Mecca din Arabia şi murit în anul 632. Rămas orfan la o vârsta fragedă, Mahomed a fost crescut de unchiul său Abu Talib şi de soţia acestuia Fatima, care s-au ocupat şi de educaţia lui. Datorită onestităţii şi corectitudinii sale exemplare, locuitorii din Mecca l-au poreclit al-Amin (Cel onest, Cel integru). Calităţile sale morale erau atât de mult elogiate, încât o negustoreasă văduvă, bogată din Mecca, Khadija, i-a propus să-l ia sub protecţia sa. După un timp, aceasta l-a cerut în căsătorie pe acesta, care a acceptat. La 30 de ani, Mahomed a început să mediteze, punându-şi diverse întrebări despre autenticitatea lui Dumnezeu, a cultului practicat de arabi, al cărui centru era la Mecca. La vârsta de 40 de ani, Mohamed are o revelaţie: îngerul Gavril (respectiv o entitate din lumea spirituală) i se arată, spunându-i că el este Mesagerul Domnului. După câtva timp, revelaţiile în stare de transă se succed în mod regulat şi profetul primeşte comunicări din cealaltă lume (în numele Creatorului Suprem Allah) de a anunţa mesaje lumii. Coran (Quran) este termenul arab pentru recitare şi se referă la revelaţiile făcute de Allah lui Mahomed, păstrate şi considerate de musulmani ca fiind Scripturile Islamice. Coran-ul, cuvântul lui Allah (Dumnezeu) este considerat cea mai valoroasă lucrare literară în arabica clasică, iar orice traducere a ei ar fi o blasfemie, o falsificare de neiertat a mesajelor Fiinţei Supreme. Totuşi, în acest secol, Coran-ul a fost tradus în limba turcă şi în limbă vorbită de oamenii din Iran (farsi) şi este recitat în timpul serviciilor religioase din Turcia şi Iran, fapt greu de acceptat de către comunitatea musulmană externă. Coran-ul este un singur text, într-o singură limbă. Este memorat de milioane de musulmani din diferite părţi ale lumii (musulman este numele dat celui ce aderă la religia islamică; este un cuvânt arab înrudit cu termenul de Islam şi înseamnă cel ce se supune voinţei lui Allah). Coran-ul este compus din 114 sure (capitole), care trebuie citite şi recitate conform unor reguli. Musulmanul care îl atinge sau citeşte din Coran trebuie să fie într-o stare de curăţenie şi puritate. Scopul vieţii, aşa cum apare în Coran, este să trăieşti pentru ce te-a creat Allah, să te închini lui şi să te supui poruncilor lui, care sunt date în interesul oamenilor. Conform învăţăturilor din Coran, cel mai mare câştig este să ajungi în rai, iar cea mai grea pierdere este să ajungi în iad. Cei care sunt atraşi numai de starea materială, de bogăţie şi plăceri, fără a-şi cultiva calităţi morale, sunt consideraţi de Allah, animale, sau mai rău ca ele. Cei care nu-l slujesc pe Allah şi nu respectă poruncile lui sunt numiţi morţi, surzi, muţi sau orbi. Nevoia de a învăţa, studia şi urma Coran-ul trebuie să fie mai importantă decât aceea de a respira, a mânca şi a bea pentru a supravieţui, deoarece viaţa trăită fără îndrumarea Coran-ului este o viaţă mizerabilă, care atrage pedeapsa veşnică. În Islam, păcatul şi mântuirea sunt asociate cu două concepţii: fapte şi soartă (kismet). Fiecare musulman, care speră să scape de judecata lui Allah, trebuie să îndeplinească obligaţiile celor Cinci Stâlpi ai Credinţei:
- Recitarea Shahada-dei („Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah.”)
- Cinci rugăciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz). Acestea includ îngenunchieri şi prosternare în direcţia oraşului sfânt, Mecca.
- Milostenia (Zakat), care este deosebită de zeciuială, devreme ce musulmanilor le este cerut să ofere numai o pătrime din venitul lor ca şi contribuţie caritabilă.
- Postirea (Saum sau Ruzeh) în timpul întregii luni a Ramazan-ului, când musulmanii trebuie să postească de la orice mâncare şi băutură, începând de la răsăritul soarelui până la apus, ca ispăşire pentru propriile lor păcate din anul precedent (cu toate acestea, după apusul soarelui, mulţi musulmani ţin petreceri, iar alţii se trezesc înainte de răsărit pentru a mânca ceva mai mult, înainte ca soarele să răsară şi postul să înceapă din nou!).
- Pelerinajul (Hadj) la Mecca, cetatea sfântă, cel puţin odată în viaţă pentru fiecare musulman.
Războiul sfânt (Jihadul) era considerat o condiţie, sau obligaţie, a credinţei iar musulmanii de la începutul existenţei Islamului au crezut că era de datoria lor sacră de a ucide pe cei care nu adoptau singura credinţă „adevărată”. Islamismul contemporan este mult mai moderat, deşi mulţi doresc restaurarea Jihad-ului ca fiind unul din elementele fundamentale ale credinţei islamice. Situaţia politică a Orientului Îndepărtat, Apropiat şi Mijlociu demonstrează ca Jihad-ul nu este, din păcate, doar ficţiune religioasă. Întreaga lume resimte profund răbufnirile acestui fel de război „sfânt”, care a şocat atât de mult lumea noastră prin violenţă şi iraţionalul manifestărilor lui. Fondatorul său, Mahomed, arab de origine, s-a născut la Mecca în anul 570 d.C. Se ocupa la început cu comerţul, ajutat de bogata văduvă Khadija, cu care mai târziu se şi căsătoreşte. Prin natura comerţului intră în contact cu creştini şi iudei, făcând cunoştinţă cu ambele religii, către care se simte atras. Convorbirile avute cu un călugăr creştin în pustiul Arabiei par să fi avut o deosebită influenţă asupra firii dispuse spre meditaţii a lui Mahomed. De aceea, în religia fondată de el, influenţa creştinismului este destul de mare. Ajungând la ideea unei reforme religioase pentru conaţionalii săi, beduini migratori ai deşertului arab, Mahomed se consacră meditaţiilor şi revelaţiilor transcendentale religioase vreme îndelungată, după care îşi începe activitatea publică în Mecca, locul său de origine, vestind pe Allah, singurul Dumnezeu, şi pe el, Mahomed, profetul său. În Mecca nu este luat iniţial în serios. Fuge la Medina, unde predica sa e încoronată de succes. Această fugă, intitulata hijira (begira), este socotită drept începutul erei musulmane: anul 622. De aici profetul decretează războiul sfânt pentru răspândirea credinţei în Allah şi în profetul său. Arabii, entuziasmaţi de spiritul belicos al noii religii, o răspândesc cu sabia în Siria, Persia, Egipt, nordul Africii, Spania şi chiar în sudul Franţei, de n-ar fi fost victoria lui Carol cel Mare, care să înfrângă avântul acestor năvălitori. În răsărit, ajutat şi de prielnice împrejurări politice, islamul se extinde în Asia (numai în India sunt peste 60.000.000 de mahomedani) şi în Europa orientală, distrugând imperiul bizantin. Doctrina islamului este cuprinsă în Coran, cartea sacră. Din mozaicism, a luat ideea monoteistă a unui singur Dumnezeu, concretizat în Allah. Acestuia îi adăuga pe profeţii Vechiului Testament: Avraam, Moise, Ioan Botezătorul şi Isus, căruia îi acordă un loc de frunte. Însă cel mai mare dintre profeţi este el însuşi, Mahomed, care este trimisul special şi ultim al lui Allah: Paracletul (Cel prezis de Evanghelie). Învăţăturile morale, curate şi frumoase, sunt însoţite de un întreg ceremonial de rugăciuni, genuflexiuni, spălări rituale, posturi, care sunt zilnice, afară de postul cel mare al Ramazanului etc. Aceste prescripţii morale sunt însă incompatibile cu latura senzuală, în care e concepută în islamism atât viaţa de aici, cât şi cea viitoare din preajma lui Allah în cer. De asemenea, ele sunt afectate ca valoare de principiul fatalismului, predicat de Mahomed. Acest fatalism a fost cel care a dat avântul războinic şi puterea de expansiune pe care a avut-o mahomedanismul.
