Hinduismul (Neobrahmanismul)
Hinduismul zilelor noastre nu este acelaşi cu Hinduismul de acum 5000 de ani. Religia hindusă a evoluat în aceşti ani. Acum ea caută să fie o sinteză a diverselor idei şi influențe ce străbat întreg subcontinentul indian şi care reprezintă sute de grupuri sociale, culturale şi tribale. De fapt, însăşi termenul hindu nu este originar din India. El este denumirea persană a fluviului Indu. Yoghi Ramacharaka face această observaţie: „Diferitele secte hinduse, deşi practic par să fie religii diferite, în realitate se consideră a nu fi decât diferite secte şi diviziuni ale Unei Singure Religii Eterne a Indiei, bineînţeles, fiecare considerându-se pe sine ca fiind cea mai bună şi mai favorizată exprimare şi interpretare a ei.”
Scrieri sacre
Scripturile hinduse au fost culese de-a lungul a sute de ani, începând cu scrierea tradiţiilor orale existente în ultima jumătate de mileniu înainte de Cristos. Aceste scripturi sunt cunoscute sub numele de Veda (care înseamnă, înţelepciune/cunoaştere). Porţiunea de încheiere a scrierilor Veda este numită Upanishads, care reprezintă o sinteză a învăţăturilor vedantice. Principalele învăţături ale scrierilor Upanishads includ crezul în panteism, în ispăşirea karmică şi în reîncarnare. Poate cea mai bine-cunoscuta parte a Vede-lor este legendă hindusă a lui Bhagavad-Gita, care este povestea unui prinţ războinic, pe numele de Arjuna şi a conducătorului sau de car Krishna, o încarnare deghizată a zeului hindus Vishnu. Bhagavad-Gita a fost scrisă şi ulterior modificată între anii 200 î.C. şi 200 D.C. O ilustraţie a pluralismului şi a naturii Hinduismului se găseşte în compararea Dumnezeului legendei Bhagavad-Gita cu Dumnezeul literaturii vedice timpurii. Dumnezeul descris de către Gita este personal şi adeseori pare monoteist (adică, e vorba de un singur Dumnezeu, care este personal şi nu parte a creaţiei sale). Cu toate acestea atunci când cineva citeşte scriptura vedică timpurie, va descoperi că Dumnezeu este prezentat ca fiind panteist (adică, toată creaţia este una, fie că este divină sau nu).
Hinduismul contemporan
Există trei clasificări de bază, în care sutele de secte hinduse se împart în:
- Moniştii abstracţi, care subliniază unitatea filozofică a universului, în locul ideii religioase sau teiste.
- Adepţii lui Vishnu, care sunt devotaţi închinării (în multe forme diverse) zeului Vishnu (manifestat în forme diverse), şi considerat forma supremă de divinitate.
- Adepţii Shivei, care se devotează închinării zeului Shiva, cea mai superioară manifestare a divinităţii.
Meditaţia Transcendentală, cu accentul ei filozofic, se încadrează în clasa monistă, în timp ce Societatea Internaţională pentru Conştiinţa Krishna, susţine că Krishna, Dumnezeul suprem, este totuna cu Vishnu, astfel ei fiind identificaţi cu adepţii Vishnuismului. Expertul în religiile lumii Ninan Smart remarcă problemele diverselor sisteme contemporane de crezuri hinduse: În concluzie ar trebui să se pună întrebarea, care este esenţa Hinduismului ? Este o întrebare grea. Există hinduşi ortodocşi, care neagă existenţa lui Dumnezeu. Alţii, deşi nu-l neagă pe Dumnezeu, îi acordă un loc secundar, considerându-l o fază iluzorie a Absolutului. Într-o asemenea varietate de opinii teologice, ce rămâne necesar crezului hindus ? Cu certitudine, doctrinele reîncarnării şi a eternităţii sufletului. Imaginea lumii ca un loc în care spiritul nemuritor al omului este la nesfârşit implicat în ciclul reîncarnării domină imaginaţia indiană de aproape trei milenii. Ca adăugire, un complex sistem social a dat formă religiei actuale a subcontinentului într-o îndelungată perioadă de timp. De aceea, Hinduismul nu este doar una dintre cele mai vechi religii ale lumii, ci şi una dintre cele mai complexe. Această complexitate manifestată prin unghiurile diferite din care se determina realitatea finală este cea care atrage şi îi fascinează pe mulţi intelectuali. Deşi foarte variat, după Josh McDowell, apologet creştin, în Hinduism se mai găsesc următoarele concepte comune:
– Brahman, eternul Trimurti, sau Dumnezeu trei-in-unul (trinitar): Brahma (ca şi Creator), Vishnu (ca şi Păstrător) şi Shiva (ca Nimicitor).
– Supunerea Soartei, devreme ce omul nu este în afară, ci parte a lui Brahma.
– Sistemul Castelor, determinate de legile lui Manu.
– Nirvana, starea finală atinsă la emanciparea sufletului din lanţul de naşteri şi renaşteri.
– Yoga, disciplina care-l face în stare pe individ să-şi controleze trupul şi emoţiile.
– Dharma, Legea Ordinii Morale, pe care fiecare individ trebuie să o găsească şi să o urmeze pentru a atinge Nirvana.
Prin urmare, Hinduismul este foarte tolerant faţă de celelalte religii, fiindcă găseşte o asemănare la fiecare şi cauta să le asimileze.
Crezuri hinduse
Dumnezeu: Nu există despre Dumnezeu o idee unică. Conceptele hinduse despre divinitate includ oricare dintre următoarele: monismul (toată creaţia/existentă este una); panteismul (toată creaţia/tot ce există este divin); panenteismul (Dumnezeu se afla în creaţie ca şi sufletul în corp); animismul (Dumnezeu, sau mai mulţi Dumnezei, trăiesc/sălăşluiesc în creaţiile sale, cum ar fi copacii, pietrele, animalele etc.); politeismul (există mulţi Dumnezei); henoteismul (există mai mulţi Dumnezei dar ne închinăm unuia singur); monoteism (există doar un singur Dumnezeu).
Karma şi Samsara: Fundamentală pentru gândirea hindusă este idea că toate sufletele sunt eterne şi răspunzătoare pentru faptele lor din timp. Karma se referă la datoria creată de faptele rele ale unui om pentru care trebuie să se ispăşească (prin diferitele sisteme hinduse), pentru ca el să scape din ciclul de Samsara, de reîncarnări (în care sufletul locuieşte în trupuri omeneşti succesive), sau de transmigrare (în care sufletul locuieşte în trupuri succesive – omeneşti, animale, sau chiar de plante şi alte obiecte fără viaţă). Legea kharmei se aplică atât oamenilor cât şi animalelor. De aceea, renaşterea poate lua o formă superioară sau inferioară, urcând prin ea în sus pe scara socială, (renaştere ca membru al unei caste superioare) sau coborând pe scara socială, (renaştere într-o castă mai inferioară sau ca animal).
Mântuire: Cele trei căi principale hinduse de mântuire includ karma marga (adică metoda), care este calea acţiunii dezinteresate; bhakti marga (calea devotării) şi jnana marga (calea cunoaşterii şi a descoperirii mistice). Jnana marga obţine realizarea de sine prin conştientă intuitivă şi revelaţie mistică. Bhakti marga obţine realizarea de sine prin jertfe rituale şi disciplină.
Moksha: Concept cunoscut şi sub numele de mukti, este termenul hindus folosit pentru scăparea, eliberarea sufletului din ciclul kharmei. De aceea, pentru un hindus, ţelul suprem al existenţei sale este să fie eliberat din samsara (ciclul obligatoriu al vieţii) şi din legea kharmei cu şirul ei lung de naşteri, morţi şi renaşteri. Când cineva obţine această eliberare, respectivul se crede că intră într-o stare de desăvârşire, de perfecţiune.
Sistemul de caste: Este o trăsătură unică a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor este interesantă. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, primul om. Din Manu s-au născut patru feluri de oameni, după cum a hotărât creatorul Brahma. Din capul lui Manu au ieşit Brahmanii, cei mai buni şi mai sfinţi oameni. Din mâinile lui Manu au ieşit Kshatriyas, conducătorii şi războinicii. Meseriaşii au ieşit din coapsele lui şi au fost numiţi Vaisyas. Restul oamenilor au ieşit din picioarele lui Manu şi sunt cunoscuţi sub numele de Sudras. Odată cu trecerea timpului, sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungând astăzi să existe mii de subcaste. Acesta constituie încă parte integrală a ordinii sociale a Indiei, chiar dacă a fost scoasă în afara legii de către guvernul indian. Din vremurile cele mai timpurii, hinduşii au venerat vaca şi au considerat-o posesoarea unei mari puteri. În privinţa noţiunii de Dumnezeu, fiinţa supremă a Hinduismului este indefinită, este impersonalul Brahma, Absolutul filozofic. Creştinismul afirma că există o singură fiinţă supremă care este infinitul Creator personal. Pe deasupra, Dumnezeul creştin este iubitor şi deosebit de interesat şi implicat în treburile umanităţii, în puternic contrast cu distanta divinitate a Hinduismului. Hindusul îl priveşte pe om ca fiind o manifestare a impersonalului Brahma, lipsit de valoare individuală sau personală. Creştinismul însă, învață că omul a fost făcut în imaginea lui Dumnezeu având personalitate şi capacitatea de a primi şi de a oferi dragoste. Deşi imaginea lui Dumnezeu din om a fost coruptă la căderea acestuia în păcat, omul ar fi încă nespus de preţuit de către Dumnezeu. În Hinduism nu există ideea de păcat împotriva unui Dumnezeu sfânt. Faptele nelegiuite nu sunt săvârşite împotriva vreunui Dumnezeu, ci sunt în principal rezultatul ignoranţei. Aceste rele pot fi biruite urmând principiile şi doctrina mântuirii castei din care face parte. Creştinismul, vede păcatul ca fiind un act real de rebeliune împotriva unui Dumnezeu perfect şi sfânt. Toate păcatele sunt acte de răzvrătire împotriva legii lui Dumnezeu. În Hinduism mântuirea se poate dobândi în trei feluri: prin cunoaştere, fiindcă a cunoaşte reprezintă parte a fundamentalului Brahma şi nu o entitate separată; prin devotament, care înseamnă dragoste şi ascultare faţă de o anume zeitate, sau prin fapte săvârşite conform ritualurilor. Aceasta mântuire este necesară din lungul ciclu de naşteri, morţi şi renaşteri. Mântuirea în Creştinism este scăpare de la potenţiala separare eternă de Dumnezeu şi ea nu se poate obţine prin fapte bune, ci este oferită fără plată de Dumnezeu tuturor celor ce vor să o primească. Hinduismul consideră lumea materială ca fiind trecătoare şi de importanţă secundară faţă de descoperirea Brahmanului, în timp ce Creştinismul consideră lumea ca având o realitate obiectivă ce îşi are sursa în voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Hinduşii privesc lumea ca fiind doar o extensie, o prelungirea a lui Brahma, o parte a Absolutului, în timp ce creştinii o privesc ca fiind o entitate cu totul diferită în natura ei de Dumnezeu şi care nu este parte a unui sistem universal sau monist. Aceste contradicţii reprezintă diferenţele majore între cele două religii. Conform Hinduismului problema fundamentală a omului nu este morala, ci metafizica. Omul nu este vinovat că a încălcat legea morală a lui Dumnezeu ci pentru că şi-a uitat adevărata lui natură, iar acum se recunoaşte ca fiind altceva. Omul nu este un păcătos. Pur şi simplu el este ignorant faţă de sine, de adevăratul lui Eu. Problema se află în conştiinţa lui. Mântuirea lui constă în atingerea acelei stări originale de conştiinţă pe care a pierdut-o. Adevărata natură a omului sau conştiinţa lui originală este definită în moduri diferite de guru monişti sau panteişti. Gurul monist, care crede că Dumnezeu, omul şi universul sunt de fapt un tot unitar, afirma că Omul este Conştiinţa Infinită sau Dumnezeu, dar care s-a implicat într-o conştiinţă finită, raţională şi personală. Atâta vreme cât rămâne în această stare, se va naşte de nenumărate ori în această lume de suferinţă. De aceea, mântuirea constă în depăşirea, transcenderea acestei conştiinţe personale şi finite şi prin contopirea cu Conştiinţa Infinită şi Impersonală (sau cunoaşterea ei), în felul acesta scăpând din ciclul de naşteri şi morţi. Mântuirea este o chestiune de percepţie sau de realizare. Deja eşti una cu Dumnezeu, nu-ţi rămâne decât să percepi sau să realizezi acest fapt. A percepe, în acest context, nu este o activitate a minţii. Nu se pune problema de a cunoaşte din punct de vedere intelectual sau de a deduce logic ca noi suntem Dumnezeu, ci mai degrabă de a transcende, de a depăşi, această cunoaştere raţională şi conştientă şi de a experimenta o stare superioară de conştiinţă sporită, care este Dumnezeu şi adevăratul sine. Gurul panteist nu susţine că omul este, sau devine vreodată, Dumnezeu. Dumnezeu ar fi o fiinţă personală pe numele de Krishna. Starea originală a omului este conştiinţa Krishna, iar adevărata lui natura este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest lucru şi a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie să-şi restabilească legătura cu Krishna şi să dobândească Conştiinţa Krishna. Doar atunci omul va ieşi din ciclul de naşteri şi morţi şi va trăi pentru totdeauna împreună cu Krishna în Goloka, adică cer. În Hinduism mântuirea consta deci în descoperirea, perceperea sau experimentarea naturii noastre adevărate. Aceasta realizare are loc atunci când putem să ne modificăm conştiinţa noastră şi să ajungem la o stare superioară de conştiinţă. Cum putem să ne modificăm conştiinţa ? Prin manipularea sistemului nostru nervos, deoarece conştiinţa este dependentă de el. În mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase tehnici care să manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obţine modificarea conştiinţei lui. Aceste tehnici sunt în general cunoscute sub numele de tehnici yoga. Una dintre aceste tehnici este hatha yoga (mântuirea prin exerciţiul fizic). Hatha Yoga, care constă din exerciţii fizice şi de respiraţie, este o metodă foarte veche. Crezul ca omul poate dobândi mântuirea prin exerciţii fizice se bazează pe faptul că mântuirea se presupune a fi o chestiune de percepţie, ce depinde de starea sistemului nervos al omului, care la rândul lui depinde de condiţia lui fizică. Prin manipularea psihologică a trupului omenesc, sistemul nervos poate fi îmbunătăţit iar conştiinţa modificată/schimbată. Problema pe care o creează Hatha Yoga este faptul că ea necesită un proces îndelungat şi anevoios, care cere multă disciplină şi un profesor competent. Întrebarea frecvent pusă este dacă un creştin poate să practice Hatha Yoga. Odată ce o persoană cunoaşte modificarea de conştiinţă şi are o viziune a posibilităţilor, această persoană se deschide filozofiei hinduse. O altă metodă de transformare a conştiinţei este japa yoga (metoda mecanică de mântuire). Japa Yoga înseamnă repetarea sau invocarea unei mantre (de regulă, este o formulă care conţine numele unui Dumnezeu sau al un spirit rău). Gurul de orientare monistă preferă să folosească un nume simbolic al lui Dumnezeu cum ar fi Om, sau o mantră al cărei înţeles iniţiatul discipol nu-l cunoaşte, pentru că astfel numele, sau mantra respectivă, să nu creeze, prin asociere, în mintea lui gânduri sau imagini. Repetarea constantă a unui sunet elimina toţi ceilalţi stimuli, concentrând astfel mintea asupra lui şi în cele din urmă sunetul devine un non-stimul. Faptul acesta induce o stare în care mintea este conştientă sau trează, dar nu este conştientă sau trează faţă de ceva anume sau de vreo idee. Se spune că aceasta este conştientă conştiinţei. Că omul este conştient de conştiinţă. Ea este numită Conştiinţa Pură sau Conştiinţa Transcendentală. Fiindcă iniţierea în Meditaţia Transcendentală este o chestiune privată, mulţi creştini o considera misterioasă. De fapt, ea este simplă. Celui ce este interesat în iniţiere i cere să aducă flori, dulciuri, o batistă albă, camfor etc. În timpul ceremoniei instructorul se închina unei fotografii a guru-lui lui şi apoi îi cere iniţiatului să se plece înaintea pozei acestuia. Învăţătorul sau instructorul cere binecuvântarea diverşilor zei şi diferitelor zeiţe apoi îi transmite inițiatului o mantră. De obicei, mantra este un cuvânt scurt, nume al unei divinităţi cum ar fi Ram, Om, Hrim, Sring, Aing. Discipolului îi este cerut să șadă într-o poziţie confortabilă, să-şi închidă ochii şi să repete mantra cu voce joasă, de exemplu, Ram…Ram…Ram…, primele 20 de minute. I se spune că mai întâi va uita de restul lumii şi că va deveni conştient doar de mantră. Apoi, va uita şi de mantră şi va transcende toate gândurile şi simţămintele, devenind conştient de conştiinţă. Aceasta este starea transcendentală de conştiinţă. După câtva timp, cel ce meditează atinge o stare superioară de conştiinţă, numită Conştiinţa Cosmică, stare în care el este conştient atât de lume cât şi de Conştiinţă Pură. După ce au trecut mai mulţi ani de meditaţie, respectivul poate atinge Conştiinţa Divină, în care el ajunge să perceapă nivelurile mai subtile ale lumii obiective. Se spune că în această stare omul poate chiar comunica cu păsările, cu animalele, cu plantele, cu pietrele. După aceasta se ajunge la starea finală de Unitate a Conştiinţei, în care omul se percepe în unitate/contopire cu universul. Aceasta este considerată eliberarea. Mahesh Yoghi numeşte această metodă, metoda mecanică de realizare a Dumnezeirii. El spune că este posibil să-l descoperi pe Dumnezeu pe această cale, fiindcă Realizarea Dumnezeirii este o chestiune de percepţie iar procesul de percepţie este atât mecanic, cât şi automatic. Pentru a percepe obiectele externe nu trebuie decât să ne deschidem ochii, iar vederea obiectului vine automat fără folosirea intelectului sau a emoţiilor. În acelaşi fel, pentru a percepe conştiinţa interioară, nu trebuie decât ca noi să ne îndreptăm atenţia înspre interior şi, în mod automat, vom ajunge să o percepem. Percepţia exterioară este rezultatul creşterii progresive a activităţii sistemului nervos. Percepţia lăuntrică este rezultatul diminuării activităţii, până ce întreg sistemul nervos încetează să mai funcţioneze şi atinge o stare de linişte, o stare de atenţie odihnitoare. În felul acesta se ajunge la realizarea lui Stai nemişcat şi află că Eu sunt Dumnezeu.
