MARILE RELIGII ALE LUMII

MARILE RELIGII ALE LUMII

Taoismul

Diverşi filozofi chinezi din secolele 5 şi 4 î.C. au expus o sumă de idei şi un mod de viaţă care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperării dintre om şi tendinţă, sau cursul lumii naturale. Principiile acestei tendinţe por fi descoperite în ritmurile regulate ale apei, gazelor şi focului, ritmuri care sunt ulterior întipărite sau reproduse în cele din piatră şi lemn şi, mai târziu, în multe dintre formele artei. După cum vedem, taoismul este un mod de viaţă – nimic ocult până acum – inspirat din ritmurile fenomenelor naturale. Dar cum se poate inspira un mod de viaţă omenesc din natură ? Exemplul cel mai bun ni-l oferă artele marţiale, care au împrumutat la origina elemente esenţiale – atac, apărare, eschiva etc. – din mişcările corespunzătoare ale animalelor sălbatice. Avem astfel şcoli de arte marţiale care poartă nume pitoreşti ca şcoala tigrului, școala maimuţei etc. La fel şi în viaţa domestică de fiecare zi există posibilitatea de a te inspira din evenimentele lumii naturale. Sursele principale ale acestui mod de viaţă numit taoism sunt lucrările clasice ale corifeilor taoismului ca de pildă: Tao Te Ching, Chuang Tzu, Lao-tze. Temele care abundă în aceste cărţi se pot grupa în jurul câtorva idei de bază: tao, vidul, non-acțiunea (wu-vei), adaptarea la condiţiile exterioare. În Scriptură Vidului perfect, autorul, Lao-tze, descrie relativitatea punctelor noastre de vedere, a regulilor de viaţă, a prejudecăţilor care se doresc absolute. Nu există în această lume un principiu care să fie valabil în toate împrejurările. Activitatea noastră trebuie să ţină cont mereu de condiţiile temporale. Nu există nimic impus dinainte, nimic prestabilit, peren, şi de aici nevoia de supleţe. Cuvântul „tao” are mai multe înţelesuri în China antică. Pentru Confucius şi confucianişti el indica arta de a cârmui a vechilor suverani. Această iscusinţă era lăudata de Confucius şi evocată pentru a redeveni un izvor de inspiraţie pentru contemporanii săi. Tao semnifica ideea de iscusinţă, talent pentru ceva anume, de îndemânare, nu numai în relaţie cu anticii suverani. Şi omul de rând poate dovedi ceva ieşit din comun. În zilele noastre această înclinaţie deosebită nu este absenţa: sunt oameni foarte pricepuţi la afaceri, la artă, muzica, sportivi de performanţă pe care lumea îi aclamă, politicieni iscusiţi etc. Toţi aceştia au un tao al lor, adică o aptitudine ieşită din comun. Chinezii admirau arcaşii, caligrafii, filozofii, în general pe toţi cei care se remarcau printr-o aptitudine anume. Aceştia erau chemaţi la curtea suveranului, puşi la încercare, şi omeniţi cum se cuvine, atunci când îşi arătau dibăcia. Un alt sens al cuvântului tao este de metodă, în sensul de tehnică de învăţare, de aplicare a ceva etc. Un tao care poate fi trasat nu poate fi eternul tao (adică: nu exista o metodă absolută de a proceda în toate împrejurările, un cod de purtare universal valabil etc.). Într-o perspectivă şi mai largă, tao este legea Cerului, adică modul lui de manifestare. Tao-ul este o mişcare de du-te-vino, în care alternează tendinţele yang şi yin. A te adapta la această mişcare, înseamnă a deveni una cu tao, adaptarea la mişcarea cerului, poate fi considerată un tao în sine (talent, intuiţie etc.). Noţiunea de vid desemnează în literatura taoistă mai multe lucruri:

1. Celălalt pol al Plinului, reprezentând una din însuşirile Cerului care alternează constant secvenţele de Plin şi Gol, de progres şi declin. Vidul este tendinţa lucrurilor de a reveni la obârşia lor, de a se descompune în elementele constituente. În viaţa socială, vidul desemnează perioadele de haos sau entropie socială, în care însăşi noţiunea de ordine a suferit malformaţii.
2. Capacitatea receptivă a totalităţii noastre psihice care permite manifestărilor psihosomatice, adeseori conflictuale, să coexiste şi să se exprime fără nici o rezistenţă în actele noastre.
3. Starea fără dorinţe de care pomeneşte întreaga literatura taoistă. Yin şi yang sunt termeni esenţiali în filozofia taoistă clasică. În „Cartea Schimbărilor” (I-Ching), ei nu apar, şi sunt înlocuiţi cu luminosul şi obscurul, cu tarele şi moalele, expresii care evocă o polaritate la nivel fenomenal. Am putea folosi pentru aceste adjective multe altele ca, de pildă, activ şi pasiv, masculin şi feminin, cald şi rece. La nivelul înţelegerii populare, yin şi yang confirmă opiniile noastre legate de complementaritate, de extreme opuse, de polaritate, existente în sânul unităţii. De aici rezultă că Yin şi Yang nu pot coexista, aşa cum lumina zilei nu coexistă cu întunericul nopții, ci alternează. Există un moment însă când lumina şi întunericul se intersectează: clarobscurul. Un moment care nu durează, ci reprezintă doar un punct de trecere.

Confucianismul

Confucianismul este o religie, cu aproximativ 6.000.000 de adepţi (majoritatea în China, Coreea, Vietnam, Japonia), fondată de filozoful chinez Confucius (551-479 î.C.), care se preocupă de principiile bunei conduite, înţelepciunea practică şi relaţiile sociale. Confucius nu avea intenţia să întemeieze o religie nouă, ci să interpreteze şi să renască religia dinastiei Zhou, cu ritualurile sale, pe care el le-a interpretat nu ca nişte sacrificii făcute de oameni, pentru a primi iertarea de la zei, ci ca nişte ceremonii ale oamenilor, întrupând modele de comportament civilizat, adunate de-a lungul mai multor generaţii. Acestea însemnau pentru Confucius sâmburele societăţii chineze. Confucius, al cărui nume chinezesc era Kung Fu Tzu, s-a născut în statul Lu, în anul 551 î.C. într-o familie aristocrată, care-şi pierduse averea şi poziţia. Despre tatăl lui, care a murit când Confucius avea 3 ani, se spune că fusese un războinic puternic. Confucius a fost cel mai mic dintre cei 11 copii, trăind în sărăcie, dar primind o educaţie sănătoasă. În tinereţe a fost profesor, dar a aspirat la o poziţie guvernamentală, întrucât avea o deplină încredere în capacitatea lui de a reorganiza societatea. Şi-a petrecut mult din viaţa călătorind prin China, dând sfaturi conducătorilor. Era unul din acei filozofi, care aspirau la salvarea unei ţări, prin sfaturile pe care le dădea. Spre deosebire de ceilalţi, care şi-au găsit calea în cunoaştere, Confucius s-a inspirat din trecut, pe care încerca să-l transforme în realitate. Se declară un tradiţionalist, nu un creator de nou, ci un iubitor al vechiului. Ultimii ani din viaţa i-a petrecut în oraşul natal, unde s-a dedicat în totalitate propovăduirii învăţăturilor sale. Analectele reprezintă o colecţie de învăţături ale lui Confucius, păstrate de discipolii lui, considerate singurele care i se pot atribui lui Confucius cu siguranţă. Confucianismul este una din cele mai influente tradiţii filozofice din lume, cu introspecţii profunde în natura umană. Deşi confucianismul a devenit ideologia oficială a statului chinez, n-a existat niciodată ca religie instaurată, cu biserici şi preoţi. Savanţii chinezi l-au onorat pe Confucius ca pe un mare înţelept, fără însă a-l venera ca pe un zeu. La rândul lui, Confucius nu a pretins niciodată a fi o divinitate. În confucianism, omul este centrul universului, el nu poate trăi în izolare, ci în comunitate. Scopul vieţii este atingerea fericirii individuale, care se poate obţine prin pace. Confucius a descoperit că între oameni se stabilesc 5 feluri de relaţii fundamentale, bazate pe dragoste şi datorie, care ar putea fi îmbunătăţite, dacă fiecare din cei implicaţi şi-ar aduce contribuţia: conducător-supus, părinte-fiu, soţ-soţie, frate-frate, prieten-prieten. Confucianismul este pur umanism, o filozofie care se preocupă de fiinţele umane, de interesele şi realizările lor, mai degrabă decât de abstracţiuni sau probleme de teologie. El nu este atât o religie, cât un cod moral, care a influenţat foarte mult gândirea şi modul de viaţă al chinezilor. Principiile fundamentale ale acestei gândiri sunt: supunere şi respect faţă de superiori şi părinţi, datorie faţă de familie, loialitate față de prieteni, umilinţă, sinceritate şi politeţe. Astăzi, confucianismul este adeseori confundat cu taoismul. Este foarte greu de distins între ce e element taoist şi ce aparţine confucianismului, întrucât amândouă au idei asemănătoare despre om, societate, conducători, cer şi univers. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc, pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric şi ceresc. Amândouă credinţele au rădăcina în gândirea a doi filozofi chinezi. Confucius şi Lao Tze, fondatorul Taoismului, au fost contemporani, şi este ştiut în ambele tradiţii, ca ei au avut câteva dialoguri.