Locul injecțiilor (ca și scopul ) îl constituie țesuturile în care se introduc medicamentele:
- grosimea dermului- injecția intradermică;
- sub piele,în țesutul celular subcutanat – injecția subcutanată;
- țesutul muscular- injecția intramusculară;
- în vasele sanguine – injecția intavenoasă și injecția intraarterială;
- în inimă – injecția intracardiacă;
- în intervenția de urgență – în măduva roșie a oaselor;
- injecția intraosoasă – în spațiul subarahnoidian.
Administrarea prin injectare se realizează, de obicei, în urgențele medicale pentru un efect rapid, fiind folosită și atunci când nu este posibilă sau nu este avantajoasă administrarea orală: medicamente care se absorb puțin sau deloc, fie sunt distruse în tubul digestiv, când bolnavii sunt necooperanți, aflați în stare de comă sau inconștiență sau în caz de contraindicație pentru administrare orală. În urma administrării medicamentelor pe această cale, în sânge se realizează concentrații sanguine foarte înalte și rapide, fiind extrem de eficace în urgențe, dar și foarte periculoasă.
Injecţia intradermică se face cu scop explorator, anestezic, curativ.
În scop diagnostic: injectarea diverselor antigene sau alergene care, în contact cu anticorpii din organism, produc o reacție maculo-papuloasă locală (intradermoreacție), direct proporțională cu gradul de sensibilizare. Citirea reacției se face între 30 minute și 72 de ore, în funcție de antigenul introdus (tuberculina, antigen hidatic, difteric,etc).
În scop terapeutic se introduc substanțe medicamentoase pentru desensibilizare sau se începe anestezia locală prin infiltrare. Zona de elecție pentru astfel de injecții este fața anterioară a antebrațelor, fiind mai accesibilă și lipsită de foliculi piloși. Se utilizează seringa de 1 ml și ace mici și subțiri, cu bizoul scurt. După dezinfecția tegumentului, acesta se întinde ușor ,pătrunzând cu acul paralel cu suprafața pielii, strict intradermic, injectând 0,1-0,3 ml. Dacă injecția este corect făcută, la locul injectării apare o papulă, iar pielea ia aspectul unei “coji de portocală”.
Injectarea intraarterială este rezervată pentru substanțele radioopace folosite în vederea diagnosticului radiologic. De asemenea, în situații de excepție se pot injecta regional substanțe citotoxice sau metaboliți protectori față de acestea.
Injecțiile seroase se folosesc foarte rar. Injectarea intraperitoneală, de exemplu, poate servi, ocazional, pentru introducerea de substanțe citotoxice sau de radioizotopi la bolnavii cu tumori abdominale și ascită. Administrarea intraarterială a medicamentelor poate cauza reflexe puternice sau poate fi urmată de apariția unui hematom la locul injecției.
Injecţia subcutanată se face numai în scop terapeutic și constă în introducerea substanței în hipoderm. În pricipiu injecția se poate efectua pe toată suprafața corpului cu excepția zonelor tegumentare care acoperă reliefuri osoase, vase mari sau trunchiuri nervoase, fața internă a membrelor, regiunea gâtului și capului și zonele unde se exercită presiuni .
Totuși, se preferă anumite zone de elecție ca: fața antero-externă a coapsei, fața posterioară a brațului, fața laterală a toracelui, fața peretelui antero-lateral al abdomenului, unde hipodermul este mai dezvoltat și tegumentul mai mobil pe planurile subjacente. Se utilizează seringi proporționale cu cantitatea de soluție ce trebuie injectată, cu ace mai lungi și bizoul lung. Se dezinfectează pielea în zona respectivă și apoi prindem între indexul și policele stâng tegumentul până face o cută, la baza căruia se introduce acul cu o mișcare rapidă, paralel cu suprafața zonei, apoi dăm drumul la cută. Prin miscări de lateralitate verificăm dacă acul este în hipoderm; aspirăm apoi puțin pentru a verifica dacă vârful acului nu a pătruns într-un vas hipodermic, după care injectăm lent soluția pentru a nu produce dureri prin distensia brutală a pielii.
Injecţia intramusculară se efectuează în scop curativ.
Calea intramusculară prezintă unele particularități. Pe cale intramusculară se administrează medicamente în soluții sau suspensii apoase și uleioase. Această cale se utilizează de obicei pentru administrarea medicației de depozit (penicilină, hormoni).
O injecție intramusculară, utilizată mai ales în cazul administrării de produse ca soluțiile uleioase (relativ dureroase), permite o acțiune mai rapidă și mai precisă a medicamentului decât administrarea pe cale orală, dar mai puțin rapidă și mai puțin precisă decât cea pe cale venoasă.
Pregătire si desfășurare – Injectarea se practică într-o regiune în care mușchii sunt groși, în afara traiectului vaselor mari sau al nervilor importanți, cel mai des în fesă. Pentru a evita nervul sciatic, înțepătura trebuie făcută în sfertul superoextern al fesei. Acele, lungi de la 6 la 8 centimetri – mai mult pentru soluțiile uleioase -, sunt fine și cu bizoul lung. Utilizarea unui material de injectare de unică folosință a devenit obișnuită. Acul este înfundat perpendicular, cu o lovitură seacă, cu scopul de a evita durerea. Este important să se verifice că nu curge sânge și deci că acul n-a pătruns într-un vas sangvin. Este bine să se alterneze locurile de injectare pentru a limita riscul formării de mici hematoame sau de mici indurații, susceptibile să survină în cursul unor serii lungi de injecții, și tratarea indurațiilor prin aplicarea de comprese calde de mai multe ori pe zi.
