Rața fluierătoare (Mareca penelope)
Cuibăreşte în zone acvatice de mică adâncime, deschise, bogate în vegetaţie submersă şi natanta. Evită însă habitatele acvatice caracterizate de vegetaţie limitrofă înalta şi densă. Pentru iernat şi pasaj, această specie preferă habitatele marine adăpostite, zonele umede din apropierea mării, lagunele, lacurile interioare, râurile încet curgătoare, estuarele, păşunile inundate şi zonele mlăştinoase. Specie migratoare care cuibăreşte în partea de nord a Europei şi Asiei, în special în zonele arctice şi sub-arctice. În Europa, cele mai mari populaţii cuibăritoare se întâlnesc în Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia şi Suedia, dar exista populaţii cuibăritoare de mici dimensiuni şi în Germania, Marea Britanie, Estonia, Letonia. Rața fluierătoare poate fi întâlnită pe tot teritoriul României, în zonele acvatice de mică altitudine, în perioada de iarnă sau de pasaj, cu precădere în apropierea Mării Negre. Specie cu precădere migratoare deşi există semnalări de mici populaţii rezidente în nord-vestul Europei. Vara târziu se adună în stoluri mari şi în cursul lunii septembrie părăsesc zonele de cuibărit şi ajung în zonele de iernat în octombrie-noiembrie. Primăvara în cursul lunilor martie-aprilie părăsesc zonele de iernat şi se îndreaptă către cartierele de cuibărit. Se hrăneşte aproape în întregime cu vegetaţie, respectiv frunze, rădăcini, bulbi, rizomi şi iarba din zonele acvatice şi pajiştile şi terenurile agricole adiacente acestor zone. Rar poate consuma seminţe şi hrană animală. Deşi există o populaţie cuibăritoare în Europa care este estimată la 300 000- 360 000 de perechi, în scădere, concentrată în special în peninsula Scandinavă, populaţia care foloseşte continentul nostru pentru iernat şi pasaj este mult mai consistentă, respectiv 1 700 000 indivizi. Gregară în afara perioadei de cuibărit se adună în stoluri mari, de multe ori împreună cu alte specii de rate. În perioada de iarnă, masculii pot începe ritualul de împerechere ce constă în sunete caracteristice produse în poziţie specifică, cu capul ridicat, penele de pe ceafă şi creştet erecte şi manifestări agresive faţă de ceilalţi masculi ce se apropie de femelă curtată. Depunerea pontei este influenţată de perioada dezgheţului, în Marea Britanie începe de la mijlocul lunii aprilie, iar în Islanda în ultima parte a lunii mai. Cuibăresc pe pământ, bine ascunse de vegetaţie. Depun 8-9 ouă pe care le clocesc timp de 24 – 25 de zile. Această specie este vulnerabilă la activităţile recreative desfăşurate pe apele unde poate fi întâlnită dar şi la alte tipuri de deranj, poluare, arderea stufului şi alte modificări aduse structurii zonelor umede. Măsurile de conservare recomandate pentru a asigura condiţiile necesare acestei specii sunt diminuarea activităţilor umane în habitatele specifice şi controlul poluării.
